0

Sarea in bucate

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

A fost odata ca niciodata…

A fost odata un imparat. Acest imparat avea trei fete. Ramanand vaduv, toata dragostea lui el si-o aruncase asupra fetelor. Ele marindu-se si vazand sarguinta ce punea parintele lor ca sa le creasca pre ele, sa le invete si sa le pazeasca de orice rautati si bantuieli, se sileau si ele din toata puterea lor ca sa-l faca sa uite mahnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor.

Intr-una din zile, ce-i vine imparatului, ca numai intreaba pe fata cea mai mare: -Fata mea, cum ma iubesti tu pe mine? -Cum sa te iubesc, tata? Iaca eu te iubesc ca mierea, raspunse ea, dupa ce se gandi ca ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atata o taie capul pe dansa, atata si vorbi. -Sa-mi traiesti, fata mea; sa-mi faca Dumnezeu parte de tine.

Si intreband si pe fata cea mijlocie: -Dar tu, cum ma iubesti pe mine, fata mea? -Ca zaharul, tata. Atata o taie si pe dansa capul si atata raspunse. -Sa-ti dea Dumnezeu bine, fata mea. Sa ma bucur de tine.

Pasamite, fetele acestea erau lingusitoare si stiau sa-si arate iubirea catre parintele lor mai mult decat o aveau.

Imparatul se bucura cat un lucru mare cand auzi de la fetele lui cele mai mari cat il iubesc. El socoti ca altfel de iubire nu poate sa fie decat cea dulce ca mierea si ca zaharul. si uitandu-se si la fata cea mai mica, ce sta mai deoparte si cu sfiala, o intreaba si pe dansa: -Cum ma iubesti tu, fata mea? -Ca sarea in bucate, tata! raspunse si ea cu fata senina, zambind cu dragoste fireasca si lasandu-si ochii in jos, de rusine ca vorbi si ea. Ea se rusina, biet, vazand ca tata-sau o bagase si pe ea in seama, ca o mai mica ce era.

Cand auzira surorile ei raspunsul ce dete ea tatalui lor, pufnira in ras si-si intoarsera fetele de catre dansa. Iar tatal lor se incrunta si, plin de suparare, zise: -Ia fa-te mai incoace, nesocotito, sa ne intelegem la cuvinte. N-auzisi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste ma iubesc ele? Cum de nu te-ai luat dupa dansele ca sa-mi spui cata dragoste dulce ai si tu catre tatal tau? Pentru asta oare ma trudesc eu ca sa va cresc si sa va dau invatatura cum altele sa nu fie in lume ca voi? Sa te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Cand auzi fata cea mica a imparatului urgia tatalui sau, ce cadea pe capul ei, intra in fundul pamantului de mahnire caci se suparase tata-sau si, incumetandu-se, zise: -Sa ma ierti, tata, ca eu n-am vrut sa te supar. Eu am socotit cu mintea mea ca dragostea ce am catre tine este, daca nu mai presus decat a surorilor mele, dar nici mai prejos decat mierea si zaharul… -Auzi, auzi, o intrerupse tata-sau; si mai ai obraz sa te atingi de surorile tale cele mai mari? Sa te duci de la mine, fata nerusinata ce esti, sa nu-ti mai auz de nume! ii inchise gura si o lasa plangand.

Surorile vrura sa o mangaie, dar cu niste cuvinte atingatoare, care ii faceau mai mult rau decat bine.

Fata cea mica a imparatului, daca vazu ca nici surorile nu o cruta, isi puse nadejdea in Dumnezeu si se hotari sa plece unde mila domnului o va duce. isi lua deci din casa parinteasca un rand de haine proaste si vechi si pribegi din sat in sat, pana la curtea unui alt imparat. Ajungand acolo, statu la poarta. Chelareasa o vazu si daca veni la dansa o intreba ce vrea; ea raspunse ca este o fata saraca si fara de parinti, si ar vrea sa se bage la stapan daca ar gasi vreun loc.

Tocmai atunci iesise ajutoarea chelaresei si ar fi voit sa bage pe alta. Se uita la dansa chelareasa, cu ochii patrunzatori, si i se paru a fi buna sa o ia pe dansa in slujba. Fata de imparat mai fu intrebata ca ce simbrie cere, si ea raspunse ca nu cere nicio simbrie, fara decat sa slujeasca o bucata de vreme si daca slujba ei va fi vrednica de vreo simbrie, sa-i dea atat cat va face.

Chelareasa se bucura vazand-o ca raspunde asa de cuminte, si o lua sa-i fie ajutoare. ii spuse ce are sa faca si ii dete pe mana un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte si desteapta. Ea incepu sa deretice prin camara si prin dulapurile de la care avea cheile si sa puie fiecare lucrusor la randuiala lui.

Si fiindca ii prindea mana la framantat, la fiertul dulcetilor si la alte bunatati de mancare ce se afla prin camarile imparatilor, in grija ei fura lasate tainurile curtii. si cum oare n-ar fi stiut sa faca toate astea? Ma rog, fata de imparat nu era? si nu se ivi nicio carteala din partea nimanui, caci ea toate tainurile le impartea cu cumpana si cu dreptate, de nu-i gasea nimeni nicio partinire.

Unde sa stea ea la vorba desarta, sau cu streinii carii veneau sa-si ia tainurile si merticurile? Unde sa iasa din gura ei vreo vorba fara cumpat, ori sa asculte de la cineva vreo asemenea vorba, ca se rusina si gasea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care sa inchiza si gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curtii, ci, cand isi gasea cate nitica vreme de repaus, citea pe carte. Toti cu totul aveau sfiala de dansa si nu-i gasea nimeni vreo fapta care sa le dea dreptul a-i atarna vreun ponos de coada.

Vestea despre vrednicia si smerenia ajutoarei de chelareasa ajunse numaidecat si la urechile imparatesei. Ea dori s-o vaza. Iar daca se infatisa imparatesei, fata de imparat stiu sa se arate si sa vorbeasca din inima curata, fara prefacatorie si fara multa indrazneala. imparateasa prinse a o indragi. Ea banui ca ajutoarea de chelareasa nu poate sa fie de neam prost.

Si asa cum va spusei, imparateasa lua pe fata, ajutoarea cheiaresei, pe langa dansa. Unde se ducea imparateasa, mergea si ea; cand se punea imparateasa la lucru, lucra si ca. Apoi, lucrul ce iesea din mana ei era margaritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele intelepte ce ieseau din gura ei placu imparatesei mai mult decat orice. Ce sa intindem vorba multa? Ajunsese sa fie nedespartita de imparateasa. O iubea imparateasa ca pe copilul ei.

Se mira si imparatul de atata alipire a imparatesei catre aceasta fata. Acest imparat avea un fecior singur la parinti. Tata-sau si muma-sa se uitau la dansul ca la soare. il pierdeau de drag ce le era.

Si mergand imparatul la un razboi, lua si pe fiul sau cu dansul, ca sa se deprinza cu ale razboaielor. Acolo, nu stiu cum se facu, nu stiu cum se drese, ca numai ce il adusera acasa ranit.

Sa fi vazut pe ma-sa jaliri si plansete. Noptile le facea zile privindu-l la boala. Iar daca o ajunse oboseala de nu mai putea sta in picioare, imparateasa puse pe fata ei din casa, ca pe un om de credinta, sa ingrijeasca de dansul, si apoi, cand una, cand alta, erau nelipsite de langa patul ranitului.

Cuvintele cele blande si intelepte ale fetei, mangaierile ei cele dulci si neprefacute, smerenia ei desteptara in inima bolnavului o simtire ce nu o avusese pana atunci, iar mai mult decat toate, cum stia ea sa umble de binisor cand ii primenea ranile, facu pe fiul de imparat sa o iubeasca ca pe o sora, caci pare ca-i alina durerile cand punea ea mana pe ranile lui.

Intr-un dupa-pranz, dupa ce se facuse mai bine, cand sta de vorba cu ma-sa, el ii zise: -stii ce, mama, mie mi-ar fi voia sa ma insor. -Bine, maicuta, bine. Mai bine de tanar, decat sa intri in valurile lumii. Sa-ti caute maica o fata buna de imparat, si dc neam, si de treaba. -Ea e gasita, mama. -si cine este? O stiu eu? -Sa nu te superi, mama, daca ti-oi spune. Mie mi-a ramas inima la fata dumitale din casa. O iubesc, mama, ca pe sufletul meu. Din cate fete de imparati si de domni am vazut, niciuna nu mi-a placut ca dansa. Ea mi-a robit inima.

Se impotrivi imparateasa oarecum, carmi ea; dar nu fu cu putinta sa intoarca pornirea fiului ei de la aceasta insuratoare.

Daca vazu si vazu ca altfel nu se poate, si ca fata ce-si alesese fiul ei sa o ia de nevasta este cuminte, blanda, cu buna judecata, si mai presus de toate este smerita, cinstita si vrednica, se invoi si dansa. Ramase acum sa induplece si pe imparatul, tatal baiatului, ca sa primeasca si dansul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; caci atat muma, cat si fiul cazura cu rugaminte si laudara pe fata cum stiura si ei mai bine.

Logodira deci imparatul si imparateasa pe fiul lor cu fata din casa a imparatesei si hotarara si nunta.

Cand incepura a face poftirile la nunta, logodnica fiului de imparat se ruga cu cerul, cu pamantul ca la nunta sa pofteasca si pe imparatul cutare, pe tatal ei adica; se feri insa d-a spune cuiva ca este fata acelui imparat. Socrii primira sa-i faca voia si poftira la nunta si pe acel imparat.

In ziua cununiilor venira toti musafirii la nunta. Se incepura veseliile si tinura toata ziua, ca la imparati, de! Ce sa zici? Seara se intinse o masa d-alea imparatestile, cu fel de fel de mancari, de bauturi, de placinte si de alte bunatati, de sa-ti lingi si degetele cand le vei manca.

Mireasa poruncise bucatarilor ce bucate sa gateasca. Ea insa cu mana ei gati deoparte toate acele feluri de mancare numai pentru un musafir. Apoi dete porunca unei slugi credincioase ca sa bage bine de seama ca, aducand la masa bucatele gatite de dansa, sa le puie dinaintea imparatului poftit dupa rugaciunea ei. Dara sa ingrijeasca sa nu le puie dinaintea altcuiva, ca e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasa facu intocmai precum i se poruncise.

Dupa ce se asezara toti poftitii la masa, incepura a manca si a se veseli cat nu se poate spune. imparatul cel poftit, adica tatal miresei, manca si nu prea. inca de cand venise, el se tot uita la mireasa si pare ca-i zicea inima ceva, dara nu-i venea sa creaza ochilor. Pasamite, el isi semuia copila, si neputandu-si da seama de cum ajunsese ea sa se marite dupa un fecior de imparat, nu cuteza sa zica nimanui nimic. Vezi ca trudele si necazurile ce suferise biata fata o schimbasera de cum o stia tata-sau. si, indemnandu-se de pofta cu care mancau mesenii, ar fi voit si dansul sa manance si sa se veseleasca; dara dupa ce gusta o data sau de doua ori din bucate, se opri. Sluga care ii aducea bucatele le ridica intregi, neatinse. Se mira acest imparat cum de toti mesenii mananca cu pofta niste bucate care pentru dansul n-aveau niciun gust. Se incumese si intreaba pe vecinul din dreapta. Acesta ii raspunse ca astfel de bucate bune n-a mancat de nu tine minte. Gusta si imparatul din talerul vecinului, si vazu ca bucatele sunt bune. Asemenea facu si la vecinul din stanga. ii lasa gura apa dupa bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea ii da zor sa imbuce si el; dara cine putea sa manance bucatele ce i se aducea, lui? Rabda ce rabda; de rusine lua el cateodata si din bucatele ce i se aduceau, ca sa nu se faca de ras intre meseni, dar incolo nimic. in cele din urma, nu se mai putu opri, si ridicandu-se in sus, zise cu glas mare:

-Bine, imparate, m-ai chemat la nunta fiului tau ca sa-ti bati joc de mine? -Vai de mine, maria-ta! Cum se poate sa-ti treaca prin gand una ca aceasta? Dupa cum se vede toata adunarea, te cinstesc si pe dumneata ca pe toti ceilalti imparati, fara deosebire. -Ba sa ma ierti, imparate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mancat, numai ale mele nu. Se facu foc de suparare imparatul socru si porunci ca numaidecat sa vie bucatarii sa-si dea seama de ceea ce au facut, si vinovatii sa se dea mortii.

Stiti ce era? Iaca mireasa gatise toate bucatele pentru tata-sau fara sare, ci numai cu miere si cu zahar. Chiar sarnita de dinaintea lui era plina cu zahar pisat, si degeaba lua bietul imparat cu cutitul din sarnita ce credea el ca este cu sare si punea in bucate, ele, in loc sa se faca mai bune de mancare, se faceau si mai dulci de pe cat erau, si mai catranite.

Atunci se ridica mireasa in sus si zise imparatului socru: – Eu am gatit bucatele pentru imparatul ce s-a suparat, si iata pentru ce am facut-o: Acest imparat este tata-meu. Noi eram trei surori in casa parinteasca. Tata ne-a intrebat intr-o zi cum il iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una ii raspunse ca il iubeste ca mierea, alta ca zaharul. Eu ii zisei ca il iubesc ca sarea in bucate. Asa am socotit eu ca nu se poate mai multa iubire decat aceasta! Tata s-a suparat pe mine si m-a gonit din casa. Dumnezeu nu m-a lasat sa piei si, prin munca, cinste si harnicie, am ajuns unde ma vedeti. Acum am vrut sa dovedesc tatei ca, fara miere si fara zahar, poate omul sa traiasca, dar fara sare nu, d-aia i-am gatit bucatele fara sare. Judecati dumneavoastra cu minte imparateasca cine a avut dreptate.

Toti mesenii intr-o glasuire gasira cu cale ca pe nedrept a fost fata gonita din casa parinteasca. Atunci tatal fetei marturisi ca n-a stiut sa pretuiasca duhul fetei sale si si-a cerut iertaciune. Fata, si ea, i-a sarutat mana si si-a cerut si dansa iertaciune daca fapta ei l-a suparat. si se pusera pe o veselie si pe o petrecere de se duse vestea in lume. Tatal fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul stiu ca se veselea si se mandrea ca a dobandit o asa nora, si de vita buna, si inteleapta si harnica.

Eram si eu la nunta impreuna cu chelesul acela care se tupileaza printre d-voastra, cinstiti boieri. Multe ciolane, doamne, mai cazura de la acea masa, si, care cum cadea, tot in capul chelului le da.

Si incalecai p-o sea, si v-o spusei d-voastra asa.

Si incalecai p-o lingura scurta, sa traiasca cine asculta.

Tags: , , ,

 
0

Luceafarul de ziua si luceafarul de noapte

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Petre Ispirescu – Luceafarul de ziua si Luceafarul de noapte

A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise:
– Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pământului. Mâine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gârlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mâna ta şi să-l mâncaţi.
Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la împăratul şi-l sculă zicându-i:
– Împărate! scoală c-a sosit alba în sat.
– Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele?
– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce…
Şi-i spuse visul.
Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo.
Petre Ispirescu – Luceafarul de ziua si Luceafarul de noapte

Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată.
Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa.
Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată.
După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă.
Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc.
Crescând împreună şi făcându-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cât învăţa alţi copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânşii de pe fereastră.
Se făcură mari. Ei semănau atât de mult, încât nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mândru, amândoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici şi amândoi erau voinici, nevoie mare.
Într-o zi se hotărâră să meargă la vânătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gândi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcându-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el.
Apoi plecară la vânătoare.
Alergară zburdatici prin câmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fântână, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pământ, şi ar fi dorit să meargă până la sfârşitul pământului, să vază cerul din apropiere, sau măcar până vor da de locurile acelea unde pământul este ca piftia.
Apoi intrară în pădure. Când văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de când îi făcuse mă-sa. Când bătea vântul şi se mişca frunzele, asculta la fâşâitul lor şi li se părea că împărăteasa umblă târând după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vânătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vâneze tot lighioni sălbatice.
Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cântau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cântarea lor. Şi aşa, stând ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugându-l să-i caute niţel în cap, până va aromi el.
După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise:
– Ce este asta din capul tău, frate Busuioc?
– Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc?
– Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tău sunt înnodate.
– Cum se poate? zise Busuioc.
Aceasta supără atât de mult pe Busuioc, încât se hotărî să plece în lume.
– Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul când mi-a căutat în cap.
– Măi frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta. Căci daca împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gând rău.
Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa şi, când şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis:
– Na, frate Siminoc, batista asta. Când vei vedea pe dânsa trei picături de sânge, să ştii că sunt mort.
– Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămâi, să nu mai pribegeşti pân lume.
– Peste poate, răspunse Busuioc.
Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dânsul până îl pierdu din ochi.
Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întâmplase.
Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frângea mâinile şi plângea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mângâia oarecum văzând pe Siminoc.
După câtva timp, acesta scoase batista, se uită la dânsa şi văzu teri picături de sânge. Atunci zise:
– I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut.
Şi luându-şi merinde, plecă după dânsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu câmpiile şi codrii, merse, merse, până ce ajunse la o căsuţă. Acolo întâlni pe o bătrână şi întrebă de fratele său. Bătrâna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc.
Ajungând la palaturile împăratului aceluia, cm îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întâmpinarea lui. El zise:
– Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătâiul său.
– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit?
– Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.
Ea nu voia să crează cu nici un chip.
Atunci el zise:
– Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.
Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.
A doua zi el află că Busuioc se dusese la vânătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întâlni cu Muma-pădurii.
Cum o văzu, se luă după dânsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dânsa, până ce Muma-pădurii văzând că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă.
Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănânce lângă foc, aruncând şi ogarilor câte ceva.
– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-păurii, îmi clănţănesc dinţii.
– Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc.
– Mi-e frică de câini, zise ea.
– Nu te teme, că nu-ţi fac nimic.
– Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi câinii.
El puse viţa de cosiţă pe foc.
– Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.
– Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pârlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra.
Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturându-se de foc, zise:
– Mi-e foame.
– Ce să-ţi dau să mănânci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte.
– Eu voi să te mănânc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te!
– Ba te voi mânca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi câinii la dânsa ca să o sfâşie.
– Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte câinii să nu mă sfâşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot.
Siminoc opri câinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărâmi. Deşteptându-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise:
– Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.
– Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu.
Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor până acum.
Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată.
Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo.
Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare.
Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legându-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfârşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.

Tags: , , ,

 
0

Hotu imparat

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Petre Ispirescu – Hotul imparat

A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunteţei dobândi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gând şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei.

Acest împărat puse de gând ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor.

Fiul împăratului creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când fu de opt ani, părea că este de optsprezece.

Daca văzu aşa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăţă filosofia şi citirea pe stele, de la cei mai iscusiţi dascăli, îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor.

Văzând tată-său, împăratul, că fiu-său are ţinere de minte grozavă şi ia în cap uşor cele ce i se arată, se umplu de mulţumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gândul său.

Învăţând el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să înveţe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este câte vrun meşter mai dibaci şi că acea meserie nu se află pe la dânsul, îndată îl trimitea să înveţe şi acea meserie.

Astfel umblă fiul împăratului din ţară în ţară, ca şi un pribeag, până ce învăţă toate meseriile de pre pământ. Şi întorcându-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfârşit; are să se strângă de pre drumuri.

De bucurie că are un fiu aşa de procopsit şi de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toţi împăraţii, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala.

Însuşi fiul împăratului porunci la bucătari şi le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu ştiau cum să mai laude gustul acestor bucate. Când, iată că vine şi fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, şi ştii, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. Începură împăraţii a-şi povesti despre judecăţile şi dreptăţile ce făcuse fiecare în împărăţia sa. Între altele, unul spuse că se va căi cât va trăi el, pentru că a osândit pe un om drept, învinovăţit fiind că ar fi furat nişte lucruri, pe când altul a fost hoţul, precum se dovedi mai în urmă.

Cum auzi împăratul care dedese ospăţul, se întoarse către fiul său şi zise:

– Ştiu că, daca un împărat voieşte să fie drept şi adevărat stăpânitor supuşilor săi, trebuie să ştie toate meseriile, ca să cunoască prin însuşi ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. Nu mi-a venit în gând că şi hoţia este un meşteşug. Aceasta îţi rămâne să mai înveţi, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat şi cum altul nu va mai fi pe lume.

– Ii! tată, răspunse fiul de împărat, carele se ruşină şi se roşise ca o sfeclă, cum de mă osândeşti astfel ca pe un vinovat de codru?

Şi sculându-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecât, peste aşteptarea tutulor, cu o slugă a lui credincioasă, aducând nişte scânduri, stinghii, drugi, odgoane şi pânze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foişor.

Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învârtind nişte şuruburi şi nişte vârtejuri la nişte meşteşuguri ce avea acest foişor, începu a pluti în vânt şi, pe când se tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţă, cari rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii bleojdiţi la dânsul. Mumă-sa cât p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară îşi ţinu firea.

După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară şi se împrăştiară ca puii de potârniche, nemaivoind a adăoga mâhnirea împăratului, care se vedea de pe faţă că era prea mare.

Fiul împăratului, după ce călători câtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orânda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios.

Era seara. Bătu la uşe. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriţi, întrebă:

– Cine e acolo?

– Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideţi, că sunt un călător.

Îi deschiseră. Când intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat.

– Dară ce vânt te aduce pe la noi?

– Sunt strein. Acum am sosit din alte împărăţii. Rogu-vă să mă găzduiţi.

– Bucuros, cu ce vom putea.

– Foarte vă mulţumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriţi din lucru? Lucraţi, nu vă opriţi pentru mine. Am băgat de seamă că făceaţi ceva când am venit!

Muierea vru să îndruge câteva minciuni. Dară bărbatul îi luă din gură şi zise:

– Să-ţi spunem drept. Dumneata eşti oaspetele nostru, şi crez că nu ne vei da pe mâna stăpânirei. Eu sunt hoţ. Meseria acesta nu mai are căutare, de când împăratul a pus nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ţinem zilele, cu câte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Şi tocmai jumulea o gâscă nevastă-mea când ai venit d-ta.

– Tocmai ce căutam şi eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateţi gâsca de sub pat şi face-vă-ţi meşteşugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveţi acest meşteşug.

Şi până jumuli şi găti gâsca, fiul împăratului ieşi afară, îşi strânse foişorul, desfăcându-l din toate încheieturile, şi-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dânsul.

Se puseră, deci, la masă şi se chefuiră, până ce cocoşii începură a vesti că vine alba în sat.

A doua zi se înţeleseseră ei la cuvinte, şi fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dânsul.

– Tot meşteşugul este, zise hoţul într-una din zile, să ciordeşti, fără să te prinză cineva; să buzunăreşti şi pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau altă gadină; să n-apuce să cază şi tu să găseşti; orice ţi s-o părea că nu este pus bine de altul, tu să iei şi să păstrezi; marghiolia, vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor, să fie uneltele tale.

Fiul de împărat asculta şi băga la cap.

După trecere de timp, în care fiul împăratului se îndeletnicise la meşteşugul hoţiei, văzând el că lucrurile îi merg strună, zise:

– Meştere, când ai de gând să mă scoţi calfă?

– Când mi-oi fura ipângeaua de pe mine.

După ce mai trecu, merseră într-o zi la vânat. Acolo în pădure, stând să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci şi la răcoare, ca să-şi aromeze oarecum. Hoţul îşi aşternuse ipângeaua.

Deodată hoţul auzi miercăitul unui iepure, ca şi când îl apucase ogarul. Se sculă, se uită prin prejur, şi nu vede nimic. Soţul său, fiul împăratului, adormise, şi-i da nişte sforăieli de părea că mână porcii. Se culcă iarăşi.

Nu şezu mult, şi tocmai când era să-l fure şi pe el somnul, auzi încă o dată acelaşi miercăit şi cu totul p-aproape.

Odată sări drept în sus.

– Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce dracovenie să fie aceea.

Şi fiind un crânguleţ într-o depărtare cât arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui.

Pe când se ducea hoţul, fiul împăratului se scoală binişor, şi pâş! pâş! îi ia ipângeaua frumuşel, o îndoieşte şi o ascunde într-o scorbură de copaci şi iarăşi se culcă.

Acestea le făcu el mai iute decât ai gândi.

Hoţul, daca văzu că nu este nimic în crâng, dete tutulor răilor şi iepure şi tot, şi se întoarse să se odihnească. Când, ia ipângeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi.

Bietul hoţ rămase ca lovit de trăsnet. Simţi că alt n-are cine să-i fi jucat renghiul acesta, decât ucenicul lui.

Se suci, se învârti, dete târcoale prejmetelor; ipângeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-şi deştepte ucenicul.

Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de când începui să vă povestesc şi abia, abia se deşteptă.

Somnoros cum era, şi tot frecându-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă şi el măcar un somn, şi că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpân, cre nu-i dă răgaz cât ar aromi cineva.

Hoţul văzu că ucenicul lui are să-l întreacă, şi zise:

– Ia lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipângeaua, că acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie.

Când auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipângeaua, şi legară amândoi tovărăşie pe bine şi pe rău.

Începuse a mişca binişor la meseria lor, de când se făcură tovarăşi. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mână, mai isteţ şi mai îndrăzneţ.

Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vânat, ia aşa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblând el prin pădure, odată aude un grohăit de porc p-aproape de dânsul; căută şi, mai iute decât ai gândi, fu şi acolo. Când, ce să-i vază ochii? Un mistreţ cât toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tânăr la faţă, şi se silea a-şi descurca colţii din arcul flăcăului spre a-l sfâşia.

Fiul împăratului îşi scoase cuţitul de vânătoare şi, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistreţului, îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap şi-l lasă mort acolo locului.

Făcu ce făcu şi aduse niţică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leşinase, şi îl mai învioră.

Acesta, când se deşteptă şi văzu pe izbăvitorul său, zise:

– Cere-mi oricât vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine.

– Bani au şi ţiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socoteşti că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine.

Se ruşină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzând limbă, îi povesti şiritenia, cum venise în vânătoare cu mai mulţi tovaroşi, cum zărise mistreţul şi se luase după dânsul, şi cum nu-l lovise bine, şi el se năpustise asupra lui şi-l prăvălise de era să-l trimiţă pe lumea cealaltă.

Pasămite şi acesta era fiu de împărat, şi încă fiul împăratului locului aceluia.

Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. Împăratul nu ştia cum să mulţumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte. Îi dete voie ca să vie în palat oricând va voi, fiindcă el nu priimi nici o altă răsplătire.

Streinul fiu de împărat, de câte ori mergea la împăratul, de atâtea ori el cerceta şi băga de seamă la tot ce era pe acolo.

După câtăva vreme, el zise odată tovaroşului său:

– Tovaroşe, mi s-a urât cu borfăşia, să facem şi noi o hoţie care să se mai simţă.

– Ce vrei să facem?

– Iaca, să mai mergem şi pe la haznaua împărătească, că doară n-o fi foc.

– Da ce stai d-ta de vorbeşti, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sunt!

– Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori.

Se hotărâră, şi într-o noapte şi plecară. Ei îşi luară şi uneltele trebuincioase. Şi fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. Se apucă şi, numai din două cazmale, scase câteva cărămizi, cât putea omul să intre. Aceasta pe de la uliţă, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni şi ieşi. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat.

Nu se poate spune bucurie ce avură când se văzură cu atâta căcălău de bani. Veniră acasă şi dormiră, ca şi când usturoi nu mâncase şi gurile nu le miroseau.

A doua zi mare vâlvă se făcu în oraş cânsd se află că s-a spart visteria împăratului. Toţi se minunau şi se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tâlharii.

Nu mai puţin şi împăratul intră la chibzuiri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători.

Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră de atâta cutezare, şi zise:

– Cel ce a făcut o asemenea hoţie îndrăzneaţă nu se poate să mai vie măcar încă o dată.

Împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui şi aştepta.

Hoţii, după câteva zile, când se mai potoli vâlva, veniră iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărâţe, scoase cărămizile şi fiul împăratului zise tovaroşului său:

– De rândul trecut am intrat eu; acum intră tu. Aşa mi se pare că cere dreptatea.

Tovaroşul n-avu ce zice, căci aşa era. Intră deci în hazna şi, fiind mai lacom, luă câţi galbeni putu el duce şi-i aduse tovaroşului la gaură. Acesta îi priimi. Când să iasă şi el, hâş! în sus, hâţ! în jos, se simţi că este prins în laţ, şi că nu poate ieşi. Fiul împăratului n-avea timp de pierdut, ce să facă? Se apucă şi el de-i tăie capul, îl luă cu dânsul şi p-aici ţi-e drumul.

Dară când ajunse acasă? aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bocetele şi vaietele muierii, când îi arătă capul bărbatului ei? Ţipa de socoteai că o pune în ţeapă.

Fiul împăratului îi puse mâna la gură şi-i zise:

-St! că ne-am topit. Să nu te auză cineva, că nu e bine de noi.

Şi după ce îi spuse toată şiretenia pricinii, o împăcă spuindu-i că-i lasă ei toţi banii ce au furat, şi îi mai făgădui că-i va aduce şi trupul bărbatului, ca să-l îngroape ca oamenii şi cu toată rânduiala.

Iară daca se făcu ziuă, slujitorii împărăteşti găsiră trupul fără cap şi-l duseră la împăratul.

Acesta se da de ceasul morţii şi mai multe nu, cum de să nu prinză pe tâlhar viu, nevătămat.

Fiul împăratului se duse şi el pe la palat şi, auzind cele ce se plănuiau, se pregăti şi el a-şi ţine făgăduiala ce dase nevestei tovaroşului său.

Sfătuind cei doisprezece boieri, socotiră cu mintea lor că tâlharii trebuie să fie cel puţin doi; că cel viu este peste poate să nu vie a lua şi trupul mortului. Găsiră, deci, cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţei, pe o schelă cu trei trepte, şi de jur-împrejur slujitori împărăteşti, cari să păzească toată noaptea.

Aşa şi făcură.

Fiul împăratului, hoţul, se duse şi el de cumpără o mârţoagă de cal răpciugos şi bubos, şi slab, de era numai pielea şi osul, mai cumpără o odoroagă de căruţă şi un butoi de rachiu. Şi după ce încărcă căruţa, înhămă la dânsa rabla lui de cal şi o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.

P-aci prin prejur era o uliţă noroioasă. P-acolo avu poftă el a trece. Când, ce să vedeţi dumneavoastră, cinstiţi boieri? Unde mi se înnomoli a oţopină de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai târască şi căruţul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, hăţ! în jos; să se mişte din loc calul, ba.

Şi unde mi-ţi începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins târgul.

Căpetenia păzitorilor trimise pe unul să vază ce pacoste a mai dat peste nevoiaşul ăla de om, carele are de gând să scoale tot oraşul în gura lui.

Văzându-l păzitorul cum se nevoia a-şi scoate calul şi căruţa din noroi, i se făcu milă de el.

Fiul împăratului, cum îl văzu, îi zise:

– Du-te, neiculiţă, de mai ado vro câţiva oameni de-mi ajutaţi să ies din acest noroi, şi vă voi cinsti ca pe nişte oameni de treabă.

Îndată veniră mai mulţi păzitori, îi luară şi cal, şi teleguţă, şi butoi şi tot, pe sus, de-l scoaseră din glodul unde se nomolise.

El nu ştia cum să le mulţumească mai bine; îşi frământa mâinile de bucurie şi prinse a da cep butoiului. Le dete de bău cât poftiră, şi duse şi celor ce rămăseseră de pază pe lângă trupul mortului cel fără cap.

Nu trecu mult şi toţi păzitorii fură coprinşi de un somn soră cu moartea. Unde îmi mai sforăia voinicii noştri de paznici, de pare că era cine ştie ce mare turmă de râmători. Pasămite rachiul din butoi era cu afion.

Fiul împăratului, cum îi văzu lungiţi şi trântiţi ca cine ştie ce blende, se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor şi îi îmbrăcă în haine călugăreşti. Apoi, luând trupul mortului, se duse în treaba lui.

Când văzu femeia trupul, iară începu a se boci. El iară îi puse mâna la gură şi o opri de a face zgomot, căci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tăcu după ce văzu că nu e glumă, şi priimi şi cea mai mare parte din suma furată. În chiar aceeaşi noapte, ei se puseră şi îngropară mortul.

Când se deşteptară păzitorii şi se văzură îmbrăcaţi în haine călugăreşti, nu puteau crede celor ce li se arată. Se mai frecară la ochi, se mai uitară, şi văzură că aşa este. Cel ce se deşteptase mai întâi se duse la tovaroşul de lângă dânsul şi, începând a-l înghioldi, îi zise:

– Moş călugăraş, moş călugăraş, ca caţi tu aci?

– Dară tu, călugăre, ce cauţi? îi răspunse.

Atunci toţi deodată începură a răcni unul la altul:

– Ce cauţi aci, călugăre? arătându-se cu degetul.

Şi se făcu o tulburare şi o răscoală între dânşii, de nu-i putea da nimeni de căpătâi. Ei! tocmai târziu se dezmeticiră şi se domiriră că omul cu rachiul de astă-noapte n-a fost lucru curat.

Dară când îmi văzură că trupul lipseşte? atunci, atunci; unde îmi începură o ceartă şi o hălălaie între dânşii, de-ţi venea să-ţi iei câmpii. Se învinovăţeau ca dracii unii pe alţii.

– Ba că tu eşti de pricină.

– Ba că tu ne-ai făcut să bem rachiu.

– Ba că tu ne-ai îndemnat să ne ducem să-i ajutăm.

– Ba că tu ai fost cel dintâi care ai băut.

Toate erau cum erau. Dară cum şi când s-au călugărit ei? Şi cum să se înfăţişeze ei la împăratul?

N-avu încotro. Aşa se duseră.

Împăratul se luă cu amândouă mâinile de barbă când văzu că vine la dânsul o ceată de călugări. El nu ştia, vezi, cine sunt şi ce vreau.

Când află că sunt paznicii lui, unde mi-l umflă un râs d-alea cu lacrămi, şi râse până ce se strâmbă.

Paznicii, biet, deteră în genuchi şi-şi cerură iertare. Ei spuseră toată şiritenia.

Îi iertă împăratul de vro osândă, chipul; dară intră la mai mare grije. El se temea ca nu carecumva acest hoţ atât de iscusit să nu-i ia şi domnia. Nu mai chemă Sfatul împărăţiei, fiindcă începuse a-l cam bănui şi pe dânsul, ci îşi frământa cugetul, ca ce ar face să puie mâna pe hoţ, spre a-i face de petrecanie.

Hotărî dară, el cu mintea lui, ca să iscodească şi pe mari şi pe mici, să ispitească şi prin boierime şi prin prostime, ca doar, doară va ajunge să puie mâna pe un aşa tâlhar vestit care îl pusese pe aşa gânduri negre.

Pentru aceasta puse să se gătească un ospăţ înfricoşat, la care pofti numai boierime neaoşe. La acest ospăţ fu poftit, fără doar şi poate, şi fiul de împărat cel strein.

La ziua hotărâtă se adunară toţi oaspeţii. Veseliile se întinseră până noaptea târziu. Căci, după ce se sculară de la masă, se puseră pe joc. Şi trage-i la danţuri, la hori, la brâuri până ce, când se deşteptară, ajunseseră pe la cântatul cocoşilor de miezul nopţii.

Când să se spargă adunarea, împăratul veni la mijloc şi zise cu grai cam poruncitor:

– Boieri dumneavoastră, noaptea este înaintată, şi ca să nu se întâmple cuiva vreo meteahnă de la niscaiva duhuri necurate, ori făcători de rele, eu am găsit cu cale în mintea mea să mâneţi aci până la ziuă. Cămara este mare; vă încape pe toţi. Alături de aci este cămara fiicei mele. Fiţi fără grije şi vă repauzaţi de ostenelile danţului şi săltărilor din astă noapte. Domnul să privegheze asupra voastră a tutulor.

Aşa zise împăratul, şi aşa trebuia să se facă. Că hâr, că mâr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice.

– Vai de mine, tată, cum să mă culc eu cu uşa descuiată, alături cu cămara unde are să doarmă atâţia bărbaţi streini? zise fata tatălui său.

– Nu numai atât, fata mea, dară încă să fii cu lumânarea stinsă şi să ai la îndemână niţel muc de lumânare. De va veni cineva la tine, tu să-l mângâi cu mâna pe obraz, rugându-l să mai stea; şi mângâindu-l să-l mânjeşti niţel cu muc de lumânare, şi aceasta, draga mea copilă, cu atât mai mult trebuie să o faci, cu cât ea este pentru mântuirea împărăţiei.

Pasămite împăratul umbla să prinză pe hoţ prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospăţ. Căci, îşi zicea împăratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteţ, trebuie să fie şi îndrăzneţ. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei să-l caut.

Hotărârea împăratului se puse în lucrare întocmai. Se culcară toţi cu totul şi adormiră. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene, câtuşi de cât.

Fiul de împărat cel hoţ, nici el nu adormi măcar cât ai da în cremene. El îşi tot răsucea mustaţa şi se încumetea, duce-se-va, or ba? Iară când fu cam după miezul nopţii, când şi apele dorm, se sculă binişor, se uită pe la soţii săi, carii toţi dormeau bumbeni, şi pâş! trecu în cămara fetei de împărat, o sărută şi se întoarse apoi să se culce şi el.

Fata împăratului îşi făcu dresurile cum o învăţase tatăl său, împăratul.

Hoţul, până a nu se culca, se duse la doniţă să bea niţică apă, căci îi era sete. Uitându-se în doniţă, el văzu că pe obrazul lui din stânga sunt nişte pete negre. În cămara unde dormeau oaspeţii împăratului lumânarea arse toată noaptea.

– E! aşa mi ţi-a fost povestea? zise el încetişor, stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai de a face.

Şi cu inima tâcâindă, şi umblând mai uşor decât o pisică când pândeşte la şoareci, luă muc de lumânare şi mânji pe toţi oaspeţii cari dormeau, pe obraz la fel cu mânjitura lui de pe faţă, apoi se culcă şi el.

Împăratul se sculă mai de dimineaţă decât toţi. Şi în revărsat de zori vine prin cămara unde dormeau oaspeţii, spre a se uita la dânşii, nu carecumva este vreunul din ei mânjit după cum îşi povăţuise fata.

Când colo, ce să-i vază ochii? Toţi erau mânjiţi. Speriat, se duse într-un suflet în cămara unde dormea fie-sa; şi cu grai neliniştit zise fie-sei:

– Bine, frate dragă, toţi te-au sărutat?

– Ba nu, tată, unul numai a venit, pe care l-am mânjit, după cum mi-ai poruncit dumneata.

– Şi-l cunoşti?

– Ba nu, căci era întunerec.

Împăratul îşi muşcă buzele. Apoi porunci păzitorilor să nu lase pe nici unul din oaspeţi care ar voi să plece.

După ce se facu ziuă bine, veni împăratul iarăşi în mijlocul oaspeţilor şi zise cu glas mare:

– Boieri dumneavoastră, hoţul care a tulburat o ţară prin iscusinţa, măiestria şi isteţimea lui, şi care mi-a răpit odihna sufletului meu, se află în mijlocul domniei voastre, şi îl rog să se dea pe faţă; pe făgăduiala mea de împărat că nu-i voi face nimic.

Toţi boierii începură a-şi scutura hainele şi a se lepăda ca de satana de o astfel de năpaste, zicând:

– Departe de noi o astfel de bănuială. Noi nu ştim la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvârşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă.

– Acum nu este vorbă nici ce ocară, nici de pedeapsă. Totul este să se dea pe faţă, şi mă jur pe viul Dumnezeu şi pe stema mea de împărat că nu numai nu-i voi face nimic rău, dară îi voi da pe fata mea după dânsul.

Atunci ieşi în faţă streinul fiu de împărat şi zise:

– Eu sunt.

Păru mult bine împăratului când îl văzu. Iară el îşi ceru voie să iasă afară, şi se jură pe cuvântul lui de cruce de voinic că se va întoarce înainte de namiezi.

Împăratul crezu şi-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulţi oameni încarcaţi cu bucăţelele foişorului său. Şi acolo de faţă cu toţii, aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. Apoi, viind înaintea împăratului, îi sărută mâna, şi ceru ca soţia lui, fata împăratului, să se urce cu dânsul în foişor, ca de acolo să mărturisească cine este şi ce a făcut.

Împăratul priimi.

Cum se suiră în foişor, fiul împăratului prinse a întoarce vârtejele; şi, pe când foişorul începu a se sui în slavă şi a pluti în aer, el zise cu grai lămurit:

– Să ştiţi că sunt fiu de împărat, că mi-a fost dat să-mi fur nevasta, ceea ce şi făcui, şi că acum mă duc la împărăţia tatălui meu.

Astfel vorbind, foişorul se urca mereu până când se pierdu din ochii tutulor, ce rămaseră cu gurile căscate uitându-se la dânsul.

Iară daca se coborî la palaturile tatălui său şi-şi arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi aduse tot prin furtişag, se înveseli tatăl său şi, coborându-se din scaun, înălţă pe fiul său, zicând:

– Ştiu acum că are să se ducă pomina de domnia fiului meu peste ţară. Ştiu că popoarele au să ştie şi ele acum ce este dreptatea, căci a fi bun domnitor şi drept, trebuie să ştii totul.

După ce se înscăună, trimise sol la socrul său cu carte prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătâne-său, şi mult se bucură acel împărat de norocul ce dase peste fie-sa.

Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavostră aşa.

Tags: , ,

 
0

Magicianul Oache

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Mihaita este un băieţel ce a venit în vacanţă la bunici. Se simţea întotdeauna fericit aici unde nu mai avea grija unui program zilnic foarte strict şi nici a unui spaţiu limitat. Putea să zburde oriunde şi oricat îşi dorea; bunicii îl înţelegeau şi nu se supărau pe el . Era liber, în sfârşit liber!
Iubea natura şi făcea lungi şi dese plimbări în împrejurimi: prin pădurice, pe dealul înalt din spatele casei, dar cel mai mult îi plăcea să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pe malul lacului, lacul din marginea pădurii.
Aici Mihaita a descoperit o lume plină de magie. Şi uite-l acum pe Mihaita cum s-a oprit pe marginea lacului. Privea marginile acestuia şi ceva verde sidefiu îi atrăsese atenţia. Era mătasea broaştei. Simţea în ea ceva diafan şi enigmatic.
Brusc se auzi: „oac!” Apoi din nou: „oac oac!” Doar e împaratia broaştelor, îşi spuse. O împăratie ce se întinde cât vezi cu ochii… gândi mai departe copilul. Din nou se auzi „oac oac!”. Ceva din el îi spuse că sunetul acela pe el îl cheamă …oac oac se auzi din nou ca o dezmierdare … oac oac. Se ridică uşor în picioare şi se lăsă dus de sufletul său catre locul de unde venea sunetul. Oac oac se repetă din nou… oac oac… mai aproape.. …şi mai aproape…oac oac… şi se trezi faţă în faţă cu o broscuţă ce în lumina înserarii părea ca este stropită cu cristale verzi aurii sidefii. Broscuţa parcă îl invită să ia loc lângă el. Apoi aceasta se avântă spe înalt sărind de parcă ar fi dorit să limiteze un spaţiu doar de ea ştiut.
Mihaita întinse mâna şi o prinse în palmă. O atingere atât de gingaşă … Broscuţa se ridica poznaş pe varful lăbuţelor ca să poată privi direct în ochii copilului… “ce ochi minunaţi” şopti în gând broscuţa… şi dintr-o dată Mihaita simţi că-i este prieten… Aşeză broscuţa pe o buturugă şi se întinse alături.
– Cine esti, o întreba dintr-o dată Mihaita?
– Sunt paznicul lacului…
Copilul izbucni în râs:.
– Aşa paznic mic pentru un lac atât de mare…. O sa-ti spun… Oache! Şi apăsă usor creştelul broscuţei.
Oac oac nu se simţi descurajat, din contră… “la varsta lui lucrurile se măsoară in dimensiuni fizice”, gândi broscuţa.
– Cum îl păzeşti… ai un motoraş cu care te învârţi de colo colo? râse de-a binelea Mihaita.
Oac oac clipi amuzat…
– Şi dacă „motoraşul” îmi este în suflet şi ştie tot ce mişca în lacul acesta?
– Aş spune că eşti magician… rosti cu uimire Mihaita.
-Şi dacă aş fi?
Copilul privi adânc în ochi micuţa vietate ce vorbea atât de serios….şi îi veni o idee.
– Dacă eşti magician, atunci aş vrea ca la noapte, razele de lună să-mi deschidă fereastra şi să-mi lase pe pervaz… apoi privind luciul lacului … să-mi lase mătase între geamuri…
Din departare se auzi vocea bunicii ce-l chema la masă. Se ridica şi o lua la fugă…. fluturând cu mâna un semn de salut.
Dimineaţa următoare se anunţa cu noi chemări pentru Mihaita. Se trezi şi şi-ar fi dorit să lâncezească mai mult în pat, dar uşa se deschise şi bunica intră în cameră:
– Ai dormit cu geamul deschis, îl dojeni usor.
– L-am închis.. precis l-am închis, spuse cu fermitate copilul.
Bunica se îndreptă spre fereastră. Acolo scoase un sunet de uimire:
– Mătasea broastei!… Ai luat-o din lac şi ai pus-o aici…
Lui Mihaita nu-i venea a crede… Se repezi spre fereastră…şi, ce să vezi?!…o mantie lungă-lungă, verde sidefie, se aşternea maiestuasă peste pervaz. ” E magician! Cu adevarat e magician!” striga în sufletul său copilul.
Şi-ar fi dorit să fugă spre lac, dar ştia că doar seara Oache putea să stea de vorbă cu el. Aşa că îşi petrecu aproape toată ziua îmbrăcându-se şi privindu-se în oglindă, admirându-se cu mantia lungă-lungă verde sidefie.
La ora potrivită zbură spre malul lacului.
Oac-oac îl aştepta .
Parcă ştia că vin, gândi Mihaita.
Sigur că ştiam… îi răspunse în gând broscuţa.
Mihaita se aşeză. Inima-i bătea dintr-o dată cu putere…Ii venea sa strige întrebarea care toata ziua îi umpluse sufletul: cum a reusit „trucul” cu mătasea?
Oache zâmbi simplu: pentru că sunt magician.
– De unde-ţi iei puterea?
– De la lună… stele… aer… pămant şi bine înţeles de la apă!
Mihaita se simţea împlinit. De când dorea el să cunoască un magician… un adevărat magician.
Din acea seară a început o frumoasă şi trainică prietenie între cei doi: copilul Mihaita şi broscuţa Oache. Secrete neştiute de nimeni, băiatul le afla de la micuţa Oac-oac.
Într-una din seri însa Mihaita nu a mai aparut la întalnirea de pe malul lacului. În zadar striga broscuţa, băiatul nu venea.
Nu ştia unde locuia copilul… aşa că nu avea unde să-l caute.. dar pentru Mihaita ar fi riscat orice. Aşa că întrebă un fir de iarbă, din apropiere, ea îl cunostea pe copil, îi văzuse de multe ori discutând şi mai ales râzând. Căci de fiecare dată când cei doi erau împreuna, Oache ştia cum să-l farmece pe copil…. „Magicianul” era în stare să depăşescă în măiestrie cel mai mare magician al lumii…
Firul de iarbă a întrebat mai departe alte fire de iarbă, şi întrebarea s-a dus din fir de iarbă în fir de iarbă, până când a auzit întrebarea o furnică.
Acesta strigă scurt şi răspicat:
– Eu il cunosc!… chiar foarte bine îl cunosc. Şi cum să nu-l cunoască când tocmai Mihaita a fost cel care i-a salvat muşuroiul de la distugere. Le-a arătat în departare o casă mare: acolo locuieste Mihaita… dar acum este bolnav.
– Cum aşa, ce s-a întamplat? strigară în cor firele de iarbă?
– Nu stiu exact ce s-a intâmplat, dar e la pat, l-a văzut chiar de dimineaţă sora mea, se bucură că poate fi utilă micuţa furnicuţă.
Şi pentru că firele de iarba au rugat-o să meargă la Mihaita să-i transmită gândurile lui Oac-Oac, funicuţa lăsă totul baltă şi o lua la picior spre conac, pentru ca a-ţi ajuta prietenul la nevoie este o treaba foarte importantă, gândi ea.
Era moartă de oboseala cand a păşit pe sus poarta conacului. Unde este oare, în ce cameră, se întrebă când văzu curtea mare şi casa în trei laturi.
Tocmai când îşi pierduse speranţa, pe deausupra sa trece o vrăbiuţă.
– Ce cauti, strigă aceasta?
– Îl caut pe Mihaita, ştii unde este?
– Tocmai am ieşit din camera sa … mă rugase o păpădie să îl caut…
– Mă poti duce la el?
– Vrabiuţa o măsură de sus până jos. Aşa leşinată cum era, nu ar fi putut străbate coridoare lungi. Urcă pe spatele meu… şi ţine-te bine. Eu te duc.
Şi uite cum vrabiuţa îşi ia zborul cu furnicuţa pe spate. Furnicuţei i se zbarea inima mai mai să-i sară din piept.. închise ochii şi îşi spuse: cred ca sunt prima furnică din lume ce zboară… se încurajă ea. Vrabiuţa se opri pe marginea unui pervaz. Furnicuţa deschise ochii şi-l văzu pe copil în pat. Rugă vrăbiuţa să o pună pe marginea pernuţei copilului. Zis şi făcut. Dar de-abea făcu furnicuţa câţiva paşi, că uşa se deschise cu putere şi o asistentă medicală intră în cameră. Tocmai atunci, vântul, ce văzuse şi ştia totul a intrat pe fereastră şi a aruncat un colţ de cearceaf peste furnică.
– Am scapat, suspina furnica… oftă cu putere… prea trecuse prin multe în ultimul timp.
Auzi cum uşa se închide şi… tiptil – tiptil ieşi la lumină. Ce bucurie pe inima sa cand l-a văzut de aproape de Mihaita… şi nu se vedea a fi grav bolnav. Cu uşurinţă bucuriei se urcă pe bărbia copilului încercând să-l trezească. Acesta, simţindu-se gâdilat, deschise ochii. Nu o recunoscu de prima data, dar când aceasta începu sa strige ceva din care se înţelegeau cuvintele Oac-Oac, copilul înţelese.
– Te-a trimis Oache, se bucură nespus copilul şi încercă să se dea jos din pat… dar temperatura mare il „ţinea” bine in pat
Închise ochii şi şi-l imagină pe prietenul lui aşteptându-l pe marginea lacului… ce poate fi mai frumos, îşi spuse… Îţi multumesc că ai venit, rosti cu recunoştinţă Mihaita. Spune-i „Magicianului” să faca ceva vrăji ca să mă fac bine mai repede. Să nu se sperie, nu am nimic grav, doar că am racit putin cam tare…
Furnicuţa se strecura înapoi pe uşă cu atenţie, ieşi cît putu de repede şi din pragul uşii mulţumi vântului pentru ajutor si-l rugă să-l mai spijine în dorinţa sa de a ajunge cat mai repede la Oac Oac . Cum auzi dorinta sa, vântul se umflă usor, luă pe coama sa furnica şi o duse direct pe maul lacului.
Magicianul Oache, afland starea lui Mihaita, se puse pe treabă. Doar era în misiunea sa să-l ajute pe copil.
Aşa că ridică braţele spre cerul înserării. Chemă razele lunii deasupra sa. Apoi rupse o bucăţică de rază şi a răsucit-o în miezul mătasei. Rosti cuvinte magice şi dacă erai atent puteai vedea cum steluţe aurii se ridică deasupra încercuind ca un nor diafan mătasea. Apoi broscuta invocă cântecul iubirii. Stelele cerului deveniseră dintr-o dată mai luminoase iar aerul se înmiresmă brusc. Parcă toată forţa sufletului său se adunase în dorinţa sa de a-l ajuta pe copil. Şi uite că minunea se petrecu : „Magicianul” Oache prepară doar de el ştiut cum leacul de care Mihaita avea nevoie. Erau nişte sfere sidefii, gingaşe şi transparente ca balonaşele cu care ne place să ne jucăm.
Cu forţa gîndului, chemă cel mai rapid greier din întregul ţinut. Uite-l, a şi apărut! E atât de puternic… se vede că a făcut multă mişcare la viaţa sa!.
Cu mişcări sigure, Magicianul Oache prinse de gâtul acestuia, ca o salbă de perluţe medicamentul pentru Mihaita. ÎI şopti la ureche tot ceea ce avea de făcut .
Greierul se scutură de 2-3 ori, de parcă şi-ar fi adunat în vene întraga forţă şi se aruncă în salturi uriase spre casa copilului.
Nici nu ai numărat până la 100 că a şi ajuns la picioarele patului. Se concentră puţin şi dintr-un singur salt se şi trezi lîngă copil. Acesta dormea profund… şi avea faţa transpirată de la temperatură.
Greierul desfacu cu grijă salba de leacuri. Le aseza aşa cum i-a şoptit Magicianul, şi cu grijă trase din buzunarul de la piept o mică baghetă. Era parte din bagheta razelor de luna pe care o făurise cu atât de multă iubire Broscuţa.
Cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi rostit cuvinte doar de el ştiute, atinse cu aceasta fiecare balonaş. Si ce să vă spun! Nu am cuvinte să vă descriu mireasma acestora şi dansul aerului în jurul lui Mihaita. Privind, simţeai, ştiai că leacul făcut de Oac Oac nu poate fi decât magic.
Copilul deschise uşor ochii. Recunoscu camera şi tocmai văzu cum prin aerul din jurul pieptului sclipeau steluţe aurii. Îl cuprinse o stare de bine şi de bucurie…
– Asa, e bine… e foarte bine… auzi ca un cântec vocea lui Oac Oac în urechile sale… e bine… e foarte bine…
Dimineaţa îl găsi pe Mihaita complet refăcut. Bunica tocmai chemase un doctor. Doar nepoţelul avusese temperatură aşa mare!
Doctorul ii zambi complice lui Mihaita:
– De, asa sunt bunicuţele, mai exagereaza uneori, aşa, de grijă prea mare.
Copilul ii raspunse cu o strângere de mână. El ştia prea bine că vindecarea i se datora Magicianului Oache. Dar cum să spuna, cine să-l creadă?
Ceru voie să plece la lac. Ce bucurie pe întraga natură. Ce minune! şopteau frunzele pomilor… Câtă dăruire , strigau firişoarele de iarbă… pentru că întraga nutura ştia ce se întâmplase.
Să vă mai spunem despre bucuria revederii dintre Mihaita şi Oache? Sunt sigur că o ştiţi şi voi. Voi ştiti prea bine că natura face parte din viaţa noastră. Ea este cea care ne alină şi de cele mai multe ori ne vindecă. Da, da…vă aud că ştiţi…şi că sunteţi prieten cu ea….

Tags: , , , ,

 
0

Poveste de iarnă

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

– Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

– Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … !

– Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

– De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

– Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

– Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

– Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

Pin căzu pe gânduri. “Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

***

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

– Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

– De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

– Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

Tags: , , ,

 
0

Poveste de Craciun !

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Sub cetina verde de brad, aroma de Craciun, sub fulgii care-n pace cad, si rugaciuni ne spun, un mic copil cu ochii mari, statea si astepta, privind  in zare undeva, privirea ii sclipea, un biet copil cu soare-n ochi cu buze rosii tremurande, ce astepta cuminte foc, minuni de nu stiu unde ! Dar zarea alba larga e, si frigul se-nteteste, in jurul lui doar vantul sec in soapte povesteste. Iar fulgii mici si jucausi ii canta un colind, sunt ingeri firavi ce danseaza in hora se tot prind, dar copilasul este trist, caci nimeni nu-i cu el, doar un catel prin nea fugind, il bucura nitel. Pe micul chip prea abatut, cu bucle ca de aur, ce-n ochi, mici indoieli ascund, si-n suflet un tezaur, un gand umbreste a lui chip, copil nascut din vise, avand in suflet aripi largi spre zbor mereu deschise, dar singur e, cine sa-i spuna, ca astazi e Craciun, ca-n iarna asta chiar de-i singur un Mos este pe drum ? Si-atunci trimite Doamne ingeri, in ochi inlacrimati, si fa iubirea sa  incalzeasca pe cei infrigurati, nici un copil sa nu stea singur in seara de Craciun, asculta-mi rugamintea Doamne si fa minuni acum ! Si da-i raspuns la intrebari, unui micut copil, sa simta cum un Mos Craciun pe geam intra tiptil, si bucuria sa-i sclipeasca in ochii inocenti,  macar un vis  sa -nlocuiasca acei parinti absenti !


Tags: , , , ,

Copyright © 2020 Moş Crăciun Un produs Antena Dambovita