Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
Era odata un imparat puternic si mare si avea pe langa palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori si mestesugita nevoie mare! Asa gradina nu se mai vazuse pana atunci, p-acolo. in fundul gradinei avea si un mar care facea mere de aur si, de cand il avea el, nu putuse sa manance din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea inflorind, crescand si parguindu-se, venea oarecine noaptea si le fura, tocmai cand erau sa se coaca. Toti paznicii din toata imparatia si cei mai alesi ostasi, pe care ii pusese imparatul sa pandeasca, n-au putut sa prinza pe hoti. in cele mai de pe urma, veni fiul cel mai mare al imparatului si-i zise:
– Tata, am crescut in palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atatea ori si am vazut roade foarte frumoase in pomul din fundul gradinei, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat in copt, da-mi voie ca noptile astea sa pazesc insumi, si ma prinz ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuieste.
– Dragul meu, zise tata-sau, atatia oameni voinici au pazit si n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a tinut atata suma de bani si de aceea, iata, ma induplec si te las ca sa pandesti, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.
Atunci fiul imparatului se puse la panda o saptamana intreaga: noaptea pandea si ziua se odihnea; iara cand fu intr-o dimineata, se intoarse trist la tata-sau si-i spuse cum priveghease pana la miezul noptii, cum mai pe urma il apucase o piroteala de nu se mai putea tinea pe picioare, cum, mai tarziu, somnul il coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decat tocmai cand soarele era radicat de doua sulite, si atuncea vazu ca merele lipsesc.
Nepoftita fu mahnirea tatalui sau, cand auzi spuindu-i-se asta intamplare.
De sila de mila, fu nevoit a mai astepta inca un an, ca sa faca si voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruinta de la tata-sau ca sa-l lase si pe dansul sa pandeasca, si se lega ca el va prinde pe hotii care ii facea atata intristare.
Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai cei mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an.
Sosi primavara: pomul inflori mai frumos si lega mai mult decat altadata. imparatul se veseli de frumusetea florilor si de multimea roadelor sale, dara cand se gandea ca nici in anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat.
Praslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului si tot planuia. in sfarsit, merele incepura a se pargui. Atunci fiul cel mai mic al imparatului zise:
– Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pandesc si eu.
– Du-te, zise imparatul; dara negresit ca si tu ai sa te intorci rusinat ca si fratii tai cei mai mari.
– Pentru mine n-are sa fie asa mare rusine, zise el; fiindca nu numai ca sunt mai mic, dara nici nu ma leg ca sa prinz pe talhari, ci numai o cercare sa fac.
Cum veni seara, se duse, isi lua carti de cetit, doua tepuse, arcul si tolba cu sagetile. isi alese un loc de panda intr-un colt pe langa pom, batu tepusele in pamant si se puse intre ele, asa cum sa-i vina unul dinainte si altul la spate ca, daca ii va veni somn si ar motai, sa se loveasca cu barba in cel de dinaintea lui si daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa in cel de dinapoi.
Astfel pandi pana cand, intr-una din nopti, cam dupa miezul noptii, simti ca-l atinge incetisor boarea ziorilor care il imbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala molesitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrand sa motaiasca il desteptara, si ramase priveghind pana cand, pe la revarsat de ziori, un usor fasait se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii tinta la pom, lua arcul si sta gata; fasaitul se auzi mai tare si un oarecine se apropie de pom si se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua si, cand dete cu a treia, un geamat iesi de langa pom si apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina putin, culese cateva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur si le duse la tatal sau.
Niciodata n-a simtit imparatul mai mare bucurie decat cand a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.
– Acum, zise Praslea, sa cautam si pe hot.
Dara imparatul, multumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa stie de hoti. Fiul sau insa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratand imparatului dara de sange ce lasase pe pamant rana ce facuse hotului, ii spuse ca se duse sa-l caute si sa-l aduca imparatului chiar din gaura de sarpe. si chiar de a doua zi vorbi cu fratii lui ca sa mearga impreuna pe urma hotului si sa-l prinza.
Fratii sai prinsera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decat dansii si cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea si voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira si pornira.
Se luara, deci, dupa dara sangelui si merse, merse, pana ce iesira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pana ce dete de o prapastie, unde se si pierdu dara. Ocolira impregiurul prapastiei si vazura ca dara de sange nu mai inainta. Atunci pricepura ei ca in prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.
Dara cum sa se lase inauntru? Poruncira numaidecat varteje si funii groase, si indata se si gatira. Le asezara, si se lasa fratele cel mare.
– Dara, zise el, cand voi scutura franghia, sa ma scoateti afara.
Asa si facura. Dupa fratele cel mare se cobori cel mijlociu si facu si el ca cel dintai, atata numai ca se lasa ceva mai in jos.
– Acum e randul meu sa ma las in prapastie, zise Praslea, vazand ca fratii cei mari se codesc; cand voi misca franghia, voi mai mult sa ma lasati in jos; si dupa ce veti vedea ca franghia nu se mai duce la vale, sa puneti paznici, sa pazeasca si, cand va vedea ca franghia se misca de loveste marginile groapei, sa o trageti afara.
Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca franghia d-aia il lasa mai jos, si-l lasara, si-l lasara, pana ce vazura ca franghia nu mai sta intinsa, cum este cand are ceva atarnat de capatul ei.
Atunci fratii tinura sfat si zisera:
– Sa asteptam pana ce vom vedea daca face vreo izbanda, si atunci ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curatim de unul ca dansul care ne face de rusine.
Praslea ajunse pe taramul cellalt, se uita cu sfiala in toate partile, si cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamantul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata ii cam fu frica, dara, imbarbatandu-se, apuca pe un drum si merse pana dete de niste palaturi cu totul si cu totul de arama.
Nevazand nici pui de om pe care sa-l intrebe cate ceva, intra in palat, ca sa vaza cine locuia acolo. in pragul usei il intampina o fata frumusica, care zise:
– Multumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe taramul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, il intreba ea; aici este mosia a trei frati zmei, care ne-a rapit de la parintii nostri, si suntem trei surori si fete de imparat de pe taramul de unde esti tu.
Atunci el povesti in scurt toata istoria cu merele, cum a ranit pe hot si cum a venit dupa dara sangelui pana la groapa pe unde s-a lasat in jos la ea. si o intreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia si daca sunt voinici.
Ea ii spuse apoi ca fiecare din zmei si-a ales cate una din ele si le tot sileste sa-i ia de barbati, iara ele se tot impotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerandu-le cate in luna si in soare, si ei se fac luntre si punte de le implinesc toate voile.
– Ei sunt in adevar voinici, adaoga ea, insa cu vrerea lui Dumnezeu poate ii vei birui. Dara pana una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine in casa lui, ca e nabadaios si se face leu-paraleu. Acum e timpul cand are sa vina la pranz, si are obicei de arunca buzduganul cale de un conac si loveste in usa, in masa si se pune in cui.
N-apuca sa ispraveasca vorba, si se auzi ceva ca suiera, ca loveste in usa, in masa, si buzduganul se arata si se aseza in cui. Dara Praslea lua buzduganul, il azvarli inapoi mai departe decat il azvarlise zmeul; si, cand era prin dreptul lui, il atinse pe umere.
Zmeul, speriat, statu in loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua si se intoarse acasa. Cand era la poarta, incepu sa strige:
– Ham! ham! aici miroase a carne de om de pe taramul cellalt; si, vazand pe fiul de imparat ce-i iesise inainte, ii zise: Ce vant te-a adus pe aici, omule, ca sa-ti ramaie oasele pe alt taram?
– Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
– Noi suntem, ii zise zmeul; cum vrei sa ne batem? in buzdugane sa ne lovim, in sabii sa ne taiem, ori in lupta sa ne luptam?
– Ba in lupta, ca e mai dreapta, raspunse Praslea.
Atunci se apucara la tranta, si se luptara si se luptara, pana cand zmeul baga pe Praslea in pamant pana la glezne; iar Praslea se opinti o data, aduse pe zmeu si, trantindu-l, il baga in pamant pana in genunchi si-i si taie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrami, ii multumi ca a scapat-o de zmeu, si-l ruga sa-i fie mila si de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povata fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca si la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata il ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, cand veni buzduganul sa se aseze in cui, pe care il aruncase zmeul ei cale de doua conace, el il arunca mult mai indarat, izbind si pe zmeu in cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Praslea ca si frate-sau cel mare, si ramase si el mort.
Fata, dupa ce ii multumi, il povatui cum sa faca ca sa scape din robie si pe sora lor cea mai mica.
– Desi e mai puternic, zise fata, decat fratii lui pe care i-ai omorat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si mai ales ca e si cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata cand a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.
O saptamana intreaga se desfatara impreuna cu amandoua fetele, si Praslea odihnindu-se de ostenelile ce incercase, porni si catre zmeul de al treilea.
Vazand palaturile de aur in care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe ganduri, dara, luandu-si inima in dinti, intra inauntru.
Cum il vazu, fata il ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarat ca, indata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se insoteasca cu dansul.
Abia ispravise vorba si buzduganul, izbind in usa si in masa, se puse in cui. Praslea intreba ce putere are zmeul si ii spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el arunca si mai departe, lovindu-l in piept.
Zmeul, turbat de manie, se intoarse numaidecat acasa.
– Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele si sa intre in casa mea?
– Eu sunt, zise Praslea.
– Daca esti tu, ii raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotinta ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, ii raspunse Praslea, am eu ac si de cojocul tau.
Atunci se invoira sa se ia la lupta dreapta,
si se luptara
si se luptara,
zi de vara
pana seara;
iara cand fu pe la namiez, se facura amandoi doua focuri si asa se bateau; un corb insa le tot da ocol, croncanind.
Vazandu-l, zmeul ii zise:
– Corbule, corbule! ia seu in unghiile tale si pune peste mine, ca-ti voi da starvul asta tie.
– Corbule, corbule! ii zise si Praslea, daca vei pune peste mine seu, eu iti voi da trei starvuri.
– Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-as satura salasul intreg.
– Adevar graieste gura mea, ii raspunse Praslea.
Corbul, fara a mai intarzia, aduse in unghiile sale seu, puse peste viteazul Praslea, si prinse mai multa putere.
Catre seara zise zmeul catre fata de imparat, care privea la dansii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:
– Frumusica mea, da-mi nitica apa sa ma racoresc, si-ti fagaduiesc sa ne cununam chiar maine.
– Frumusica mea, ii zise si Praslea, da-mi mie apa, si-ti fagaduiesc sa te duc pe taramul nostru si acolo sa ne cununam.
– Sa-ti auza Dumnezeu vorba, voinice, si sa-ti implineasca gandul! ii raspunse ea.
Fata de imparat dete apa lui Praslea de bau si prinse mai multa putere; atunci stranse pe zmeu in brate, il ridica in sus si, cand il lasa jos, il baga pana in genunchi in pamant; se opinti si zmeul, ridica si el in sus pe Praslea si, lasandu-l jos, il baga pana in brau; puindu-si toate puterile, Praslea mai stranse o data pe zmeu de-i parai oasele si, aducandu-l, il tranti asa de grozav, de il baga pana in gat in pamant si-i si taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara impregiurul lui, il luau in brate, il sarutau si ii zisera:
– De azi inainte frate sa ne fii.
Ii spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are cate un bici, cu care loveste in cele patru colturi ale lor si se fac niste mere. Asa facura, si fiecare din fete avura cate un mar. Se pregatira, deci, sa se intoarca pe taramul nostru.
Ajungand la groapa, cletena franghia de se lovi de toate marginile groapei. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga franghia. Se pusera la vartejuri si scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.
Ea, cum ajunse sus, arata un ravasel ce-i dase Praslea, in care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusa cand se vazu iara pe lumea unde se nascuse.
Lasara din nou franghia si scoase si pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint si cu o alta scrisoare, in care o hotara Praslea de sotie fratelui celui mijlociu.
Mai lasara franghia si scoase si pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Praslea; insa marul ei cel de aur nu-l dete, ci il tinu la sine.
El simtise de mai-nainte ca fratii sai ii poarta sambetele si, cand se mai lasa franghia ca sa-l ridice si pe el, dansul lega o piatra si puse caciula deasupra ei, ca sa-i cerce; iara fratii daca vazura caciula, socotind ca este fratele loc cel mic, slabira vartejile si dete drumul franghiei, care se lasa in jos cu mare iuteala, ceea ce facu pe frati sa creaza ca Praslea s-a prapadit.
Luara, deci, fetele, le dusera la imparatul, ii spusera cu prefacuta mahnire ca fratele lor s-a prapadit, si se cununara cu fetele, dupa cum randuise Praslea. Iara cea mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.
Praslea, care sedea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, multumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele si se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea si se plangea dansul, auzi un tipat si o vaietare care ii implu inima de jale; se uita impregiur si vazu un balaur care se incolacise pe un copaci si se urca sa manance niste pui de zgripsor. Scoase palosul Praslea, se repezi la balaur si numaidecat il facu in bucatele.
Puii, cum vazura, ii multumira si-i zisera:
– Vino incoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te inghite de bucurie.
Trasera o pana de la unul din pui si-l ascunsera in ea.
Cand veni zgripsoroaica si vazu gramada aia mare de bucatele de balaur, intreba pe pui, cine le-a facut ast bine?
– Mama, zisera ei, este un om de pe taramul celalalt si a apucat incoa spre rasarit.
– Ma duc, le zise ea, sa-i multumesc.
Ea porni ca vantul inspre partea incotro ii spusese puii ca a apucat omul. Dupa cateva minute, se intoarse:
– Spuneti-mi drept, le zise, incotro s-a dus.
– Spre apus, mama.
Si intr-o bucata de vreme, ca de cand incepui sa va povestesc, strabatu cele patru parti ale taramului de jos si se intoarse cu desert. Ea ceru ca numaidecat sa-i spuie. in cele mai de pe urma, ii zisera puii:
– Daca ti l-om arata, mama, ne fagaduiesti ca nu-i vei face nimic?
– Va fagaduiesc, dragii mei.
Atunci ei il scoasera din pana si il aratara; iara ea, de bucurie, il stranse in brate si cat p-aci era sa-l inghita, daca nu l-ar fi acoperit puii.
– Ce bine vrei sa-ti fac si eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?
– Sa ma scoti pe taramul celalalt, raspunse Praslea.
– Greu lucru mi-ai cerut, ii zise zgripsoroaica; dara pentru ca tie iti sunt datoare mantuirea puilor mei, ma invoiesc la asta. Pregateste 100 oca de carne facuta bucatele de cate o oca una, si 100 paini.
Facu ce facu Praslea, gati painile si carnea si le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
– Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot si, de cate ori oi intoarce capul, sa-mi dai cate o paine si cate o bucata de carne.
Se asezara si pornira, dandu-i, de cate ori cerea, paine si carne. Cand era aproape, aproape sa iasa deasupra, pasarea uriasa mai intoarse capul sa-i mai dea demancare; dara carnea se sfarsise. Atunci Praslea, fara sa-si piarda cumpatul, trase palosul si-si taie o bucata de carne moale din coapsa piciorului de sus si o dete zgripsoroaicei.
Dupa ce ajunsera deasupra si vazu ca Praslea nu putea sa imble, ii zise zgripsoroaica:
– Daca nu era binele ce mi-ai facut si rugaciunea puilor mei, mai ca te mancam. Eu am simtit ca carnea care mi-ai dat in urma era mai dulce decat cea de mai inainte, si n-am inghitit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afara dintr-insa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sau, si se lipi. Atunci se imbratisara, isi multumira unul alteia, si se despartira; ea se duse in prapastia de unde iesisera si Praslea pleca catre imparatia tatalui sau.
Plecand catre orasul in care locuia parintii si fratii sai, imbracat fiind in haine proaste taranesti, intalni niste drumeti si afla de la dansii ca fratii lui au luat de sotii pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarase insusi, ca parintii lui erau foarte mahniti de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e imbracata in negru si-l jeleste si ca nu voieste a se marita nici in ruptul capului, macar ca a petit-o mai multi fii de imparat; ca acum, in cele din urma, fratii lui i-a adus un ginere prea frumos si ca o silesc cu totii sa-l ia si ca nu se stie de va putea scapa.
Praslea, auzind de toate acestea, nu putin s-a intristat in sufletul lui si, cu inima infranta, a intrat in oras. Mai cercetand in sus si in jos, afla ca fata a zis imparatului ca, daca voieste sa o marite cu tanarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face si a-i aduce la odoare o furca cu caierul si fusul cu totul de aur si sa toarca singura, fiindca asa ii facuse si zmeul si asta il placea mult. Mai afla ca imparatul chemase pe starostea de argintari si-i poruncise zicandu-i: “Iata, de azi in trei saptamani sa-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ti stau picioarele, iti va sta si capul”; si bietul argintar se intoarse acasa trist si plangand.
Atunci Praslea se duse de se baga ucenic la argintar.
Praslea, tot vazand pe stapanu-sau vaitandu-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, ii zise:
– Stapane, te vaz trist ca nu poti sa faci furca ce ti-a poruncit imparatul, iata, mai sunt trei zile pana sa se implineasca sorocul ce ti-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.
Argintarul il goni, zicandu-i:
– Atati mesteri mari n-au putut sa o faca, si tocmai un trenteros ca tine sa o faca?
– Daca nu-ti voi da furca de azi in trei zile, raspunse Praslea, sa-mi faci ce vei voi.
Atunci se invoira a-i da o odaie sa lucreze numai Praslea singur, si pe fiecare noapte sa-i dea cate o traistuta de alune si cate un pahar de vin bun.
Argintarul ii ducea grija, fiindca, ascultand pe la use, n-auzea alt decat cum spargea la alune pe nicovala! Iara cand fu a treia zi, el iesi dis-de-dimineata din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dansul, si o dete argintarului ca sa o duca fetei imparatului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, si-i facu un rand de haine; iar pe la namiez, cand venise slujitorii imparatului ca sa-l chele la palat, el se duse si ii dete furca care torcea singura.
Dupa ce imparatul se minuna de frumusetea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum vazu furca, ii trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca si pricepu ca Praslea cel viteaz trebuie sa fi iesit deasupra pamantului. Atunci zise imparatului:
– Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca inca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iara imparatul chema indata pe argintar si-i porunci sa-i faca o closca cu pui cu totul si cu totul de aur, si-i dete soroc de trei saptamani, si daca nu i-o face-o, unde ii sta picioarele ii va sta si capul.
Argintarul, ca si de-lalt rand, se intoarse acasa trist; despretui ca si intaia oara pe Praslea, care il intrebase si de asta data; iara daca se intelesera la cuvinte, se invoira si lucrul se si savarsi cu bine.
Cand vazu argintarul closca cloncanind si puii piuind, cu totul si cu totul de aur si ciugulind mei tot de aur, intelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.
Argintarul lua closca, o duse la imparatul, iara imparatul, dupa ce se minuna indestul de frumusetea si gingasia lor, o duse fetei si-i zise:
– Iata, ti s-au implinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatesti de nunta.
– Tata, ii mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba si marul de aur al zmeului; porunceste, rogu-te, argintarului sa aduca pe mesterul care le-a facut.
Primiind porunca asta, argintarul se infatisa imparatului rugandu-l sa-l ierte si zicandu-i:
– Cum o sa aduc inaintea mariei-tale pe mester, fiindca este un om prost si trentaros si nu este vrednic sa vaza luminata fata a mariei tale.
Imparatul porunci sa-l aduca oricum ar fi.
Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Praslea si-l curati, il imbraca in niste haine noi si-l duse la imparatul; iara imparatul il infatisa fetei.
Cum il vazu fata, il si cunoscu. Ea nu putu sa-si tie lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, si zise imparatului:
– Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mana zmeilor.
Si, dand in genunche, ii saruta mainile si pe fata si pe dos.
Luandu-i seama bine imparatul, il cunoscu si dansul, macar ca foarte mult se schimbase. il imbratisa si-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.
In cele mai din urma, inima lui induiosita de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale si ale fetei care ramasese in genunche rugandu-l marturisi ca in adevar el este fiul lor cel mai mic.
Praslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse si cum a iesit dasupra pamantului si le arata si marul de aur al zmeului.
Atunci imparatul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Praslea, o sfeclira. Iara imparatul intreba pe Praslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:
– Tata, eu ii iert si pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom iesi la scara palatului si vom arunca fiecare cate o sageata in sus si Dumnezeu, daca vom fi cineva gresiti, ne va pedepsi.
Asa facura. Iesira cate trei fratii in curte, dinaintea palatului, aruncara sagetile in sus si, cand cazura, ale fratilor celor mai mari le cazura drept in crestetul capului si-i omorara, dar a celui mai mic ii cazu dinainte.
Iara daca ingropara pe fratii cei mai mari, facura nunta mare si Praslea lua pe fata cea mica. Toata imparatia s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al imparatului si se mandrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatane-sau se sui el in scaunul imparatiei, si imparati in pace de atunci si pana in ziua de astazi, de or fi traind.
Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta, de unde luai
O bucata de batoc,
s-un picior de iepure schiop,
si incalecai p-o sea, si v-o spusei dumneavoastra asa.
Tags: merele deaur, praslea ce voinic, Praslea cel voinic si merele de aur
Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
A fost odata ca niciodata…
A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer.
Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul.
Multi voinici se potricalisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfarseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. imparatul insa se tinu de cuvant.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru.
El isi puse nadejdea in intamplarea aceasta si isi zise: „imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare”.
Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca.
Infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atata mestesug puse in vorbirea sa, incat si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult, si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cand auzira ca Greuceanu a maglisit pe imparatul pana intr-atata, incat l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dansul ca sa mearga din izbanda in izbanda, ceea ce si facura.
Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
– Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a hrapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor.
– Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici o cirta din hotararea mea. si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris.
Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptatea celor vorovite de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas voinicesc:
– Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea.
Se invoira, si preste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere.
Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pana ce ajunse la Faurul-pamantului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-pamantului si se sfatuira.
Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum.
Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pana ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si plansera ca niste copii.
Mai nainte d-a se desparti, isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: „Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit”. Mai infipse si un cutit in pamant si zisera: „Acela din noi, care s-ar intoarce mai intai si va gasi cutitul ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit”. Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stanga.
Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor.
Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mica zise:
– Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri.
Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat.
Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori preste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vanat in Codru Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua.
Asteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, maniindu-se, zise:
– Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
– Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.
– Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.
Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana in genuchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.
Cand, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.
Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu.
Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni.
Cand despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare cat un lucru mare, si unde racni:
– Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant.
Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
– Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamantul; si stranse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagand de seama ce are de gand zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se astepta, de-i parai oasele.
Asa lupta nici ca s-a mai vazut. si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. si vazandu-l, zmeul ii zise:
– Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise si Greuceanu:
– Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astampara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trantindu-mi-l il baga in pamant pana in gat si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi ii zise:
– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingana verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
– Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
– In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine.
Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, si, ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare.
Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul.
In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una, alta sa culeaga si cateva pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom, zicand:
– Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, decat praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea.
Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
– Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
– Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de maini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea impunse si in fundul fantanei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sange mohorat, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare.
Si scapand si d-aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamant ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarata: cac nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.
Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, zise fratina-sau:
– Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
– Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vantul si lin ca gandul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor, ajunsera la Faurul-pamantului.
Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.
O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si starvul zmeoaicei se prefacu intr-un munte de fier si astfel scapara si de dansa.
Faurul-pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata.
Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamantului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara el ramase mai in urma. inaintand el alene, rasturnat in caruta, trecu pre langa un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma.
Apoi tot el zise Greuceanului:
– Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste.
Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.
Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfarsit.
Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile.
Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga.
Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
– Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului.
Priimi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
– Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura din piatra. si lovi ce lovi pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
– Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamani…
Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.
Tags: Greuceanu, imparatie, imparatul rosu, zmeu
Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat in germenii viitorului, pe cand Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului, — in vremea veche traia un imparat intunecat si ganditor ca miaza-noaptea si avea o imparateasa tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de cand imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sange. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatranit, slabit de lupte si suferinte — imparat, ce-n viata lui nu rasese niciodata, care nu zambea nici la cantecul nevinovat al copilului, nici la surasul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrane si glumete a ostasilor inalbiti in batalie si nevoi. se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lese mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de langa imparateasa tanara — pat aurit, insa pustiu si nebinecuvantat, — trist mergea la razboi cu inima neimblanzita, — si imparateasa sa, ramasa singura, plangea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si rotunzi, — si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor, si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegande, icoana imbracata in argint a Maicii durerilor. induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adancul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.
Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii.
Imparatul surase, soarele surase si el in infocata lui imparatie, chiar statu pe loc, incat trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie, — vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului.
Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima. si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna cat altii intr-un an.
Cand era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu -il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; cazand din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camesa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mandra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gaturile fetelor de-mparati, isi puse-n braul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi turburau adancul, ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor.
Raurile se cioraiau mai in jos de braiele melancolicelor stance, invatau de la pastorul imparat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stancelor nalte, invatau de la el tipatul cel plans al jelei.
Stateau toate uimite pe cand trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stanca si c-o mana pe bata, incoltea un dor mai adanc, mai intunecos, mai mare — dorul voiniciei.
Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cantecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.
Cand era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazand, se izbi de o poarta de arama, si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfaramata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. in fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarand, incunjurat de un crang de arbori verzi si stufosi, se ridica un mandru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba — atat de lucie, incat in ziduri rasfrangea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului langa poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cantece mandre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si, vaslind, ajunse pana la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea cate o stea de foc. Patrunse in sala. sala era inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mandra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cate-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mandru era Fat-Frumos.
— Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da’ de vazut nu te-am vazut.
— Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.
— Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cat om fi si-om trai.
Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura si se sfatuira.
Zise imparatul lui Fat-Frumos:
— De cine-n lume te temi tu mai mult?
— De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
— Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor. O baba batrana si urata, care umbla prin imparatia mea de mana cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamantului se usuca, satele se risipesc, targurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca toata imparatia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supusilor mei. si azi vine ca sa-si ieie birul.
Cand suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorara; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vantoase, cu fata zbarcita ca o stanca buhava si scobita de paraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei — doua nopti turburi, gura ei — un hau cascat, dintii ei — siruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o tranti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stanca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. inauntru baba suiera si se smulgea ca vantul inchis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospat; cand prin boltile ferestelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputand sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. si fugea mereu, o stanca de piatra indracita, rupandu-si cale prin paduri, brazdand pamantul cu dara lunga, pana ce se facu nevazuta in departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luandu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dara trasa de piua, pana ce ajunse lang-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini de flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cantec nesfarsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Langa prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cand o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lana ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, ce cutreiera aerul, decat a fir de tort.
La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.
— Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, cat e de mult de cand te-am visat. Pe cand degetele mele torceau un fir, gandurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descantece, batuta-n fericire; s-o porti… sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari.
Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mana si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mainile ei spanzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mana ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti:
— Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
— A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinand; ma vei iubi tu acu— ma, cand stii a cui sunt? Ea incunjura cu amandoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui.
— Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
— Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as nebuni ori as muri si eu.
— N-aibi frica, zise el zambind si desfacandu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?
— De cand a venit se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid.
— Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
— Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. sa le mutam una in locul alteia. Mama, cand se lupta cu vrajmasii ei, striga cand oboseste: “stai, sa mai bem cate-oleaca de apa!” Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.
Precum au zis, asa au si facut. El se repezi dupa casa.
— Ce faci, baba? striga el. Baba, de venin, se smulse odata din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pana-n nori.
— A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facandu-se iar scurta, ia acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!
— Hai! zise Fat-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pana-n nori, apoi il izbi de pamant si-l baga in tarana pana-n glezne.
Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamant pana in genunchi.
— stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita. statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.
C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamant pana-n gat. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vantul incepu a geme rece si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul canta adanc ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mainile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe piep— tul lui, si mainile ei reci s-ascunsera-n sanul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sanul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi, si uimite — ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in sanul lui si parea ca adormise. Ajuns langa gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducand-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fan cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.
Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara cea alba, mainile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fan, ochii mari, inchisi si adanciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura cateva flori albastre, apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede — o mare, soarele — o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plans al fluierului. Cand era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. incet se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzandu-se somnoroasa, zise incet si zambind:
— Tu aici esti?
— Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacramand de fericire.
Cum sedea el langa ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
— Hai, scoala, zise el desmierdand-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul — si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului.
El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. imparatul zambi, apoi il lua de mana pe Fat-Frumos, ca si cand ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripile ca pe niste panze de argint si cu capul cufundat in apa sfasia fata senina a lacului.
— Plangi imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
— Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricat de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.
— Ce, imparate?
— Vezi tu lebada ceea indragita de unde? Tanar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata, si cu toate astea de cate ori am vrut sa-mi fac sama. Iubesc o fata frumoasa, cu ochii ganditori, dulce ca visele marii
— fata Genarului, om mandru si salbatic ce isi petrece viata vanand prin paduri batrane. O, cat e de aspru el, cat e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. incearca-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decat zilele, mai scumpa decat mireasa.
— Imparate prea luminate, din cate noroace-ai avut, unul a fost mai mare decat toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului.
Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vant, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui — Ileana o chema — ii zise incet la ureche, sarutandu-l cu dulce:
— Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cat vei fi tu departe, eu oi tot plange. El se uita cu mila la ea, o mangaie, dar apoi, desfacandu-se de imbratosarile ei, se avanta pe seaua calului si pleca in lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si cand rasarea dintre stanci batrane luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din cand in cand cate-o streanta uriasa atarnata de cer, ce incunjura cu poalele ei varful vreunui munte — o noapte sfartecata, un trecut in ruina, un castel numai pietre si ziduri sparte.
Cand se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marii incet si melodios, pana unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. in capatul sirului de munti, drept asupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stanca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.
— Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizand portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste.
In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care cand urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cand urla din cate sapte, s-auzea cale de sapte zile.
Genarul, pierdut in salbatecele sale vanatori, se departase cale de-o zi.
Fat-Frumos lua fata in brate si punand-o pe cal, zburau amandoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
— Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. ti s-a urat cu binele?
— Nu mi s-a urat mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.
— Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
— sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge. Genarul incaleca si zbura ca spaima cea batrana in urma fugitilor. in curand ii si ajunse. sa se bata cu el Fat-Frumos nu putea, pentru ca Genarul era crestin si puterea lui nu era in duhurile intunericului, ci in Dumnezeu.
— Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data… tine minte!
Si luandu-si fata alaturi cu el, pieri in vant, ca si cand nu mai fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plansa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vanatoare cale de doua zile. FatFrumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.
Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adancile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamantul.
Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvarli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decat o mana de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe langa el arbori nalti, verzi, stufosi raspandeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. Dar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pana-atunci nu calcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul umbla inca pe pamant. intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decat umbra celui luminat. Era Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbantate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele parau ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfasiau valurile pana la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea sfanta si luminata si mainile sale facatoare de minuni. Apoi sezura amandoi in umbra, Domnul cugetand la tatal sau din cer, si sfantul Petrea ascultand pe cugete doina izvorului plangator. Cand se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: “Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce-a fost mai inainte”. “Amin!” zise Domnul ridicand mana sa cea sfanta, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca din— tr-un somn lung, se uita imprejur. Atunci vazu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile marii, care se plecau inaintea lui, intocmai ca pe uscat; si pe sf. Petrea, care, mergand in urma lui si invins de firea lui cea omeneasca, se uita inapoia sa si-i facea lui FatFrumos din cap. Fat-Frumos ii urmari cu ochii pana ce chipul sf. Petrea se risipi in departare, si nu se vedea decat chipul stralucit al Domnului aruncand o dunga de lumina pe luciul apei, astfel incat daca soarele n-ar fi fost in amiazi, ai fi crezut ca soarele apune! El intelesese minunea invierii sale si ingenunche inspre apusul acelui soare dumnezeiesc.
Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, si ceea ce fagaduieste voinicul anevoie o lasa nefacuta.
Deci se porni si inspre sara ajunse la castelul Genarului, ce stralucea in intunericul serii ca o uriasa umbra. El intra in casa… fata Genarului plangea. Dar cand il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unda de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea-i zise:
— De rapit nu ma poti rapi pana ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pana atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare.
El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereasta si canta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
— Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
— Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea razand.
Se pusera la cina.
— Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vanat?
— La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntand sprancenele.
— Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu decat numai ia-asa ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
— Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul. De— parte de-aicea, langa mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decat de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un manz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, incat cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decat unul de rand… Esti multumita, fata mea?
— Multumita, raspunse ea zambind. Totodata insa Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mi— rositoare. Fata se uita mult in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. insa floarea din fereasta veghea printre frunzele ei, ca o stea rosie prin incretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vanatoare. Fata saruta murmurand floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.
— Ei, stii ceva? o intreba el.
— Nu stiu nimica, zise ea trista si punand dosul manii pe fruntea ei, am uitat tot.
— Insa eu am auzit tot, zise el. Ramai cu bine, fata mea; in curand ne vom vedea iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri. in arsita cea dogoritoare a zilei… vazu aproape de padure un tantar zvarcolindu-se in nisipul cel fierbinte.
— Fat-Frumos, zise tantarul, ia-ma de ma du pana-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. sunt imparatul tantarilor.
Fat-Frumos il duse pana in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac atat de ars de soare, incat nu mai avea nici putere sa se mai intoarca-napoi…
— Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. sunt imparatul racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea. Cand inspre sara ajunse la un bordei urat si acoperit cu gunoi de cal. imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n varf cate un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vant si zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batrana si zbarcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
— Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
— Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculandu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate?
— Da.
— Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut… Fata hai! ia da tu flacaului demancatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Alaturi cu bordeiul era sub pamant o pivnita. El intra in ea si aco— lo vazu sapte iepe negre stralucite — sapte nopti, care de cand erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare.
Nemancat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecand pe una din iepe, mana pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar, incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe cand mijea de ziua. Cand colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, cand vede iesind dintr-o padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tantari si un glas subtire-i zise:
— Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu. Cand se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.
— Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
— Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimi— ca… sunt foarte multumita. Apoi intrand in grajd, incepu sa bata caii, tipand: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa nu va mai gaseasca, uciga-l crucea si manance-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si dormi pana ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, cand deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o multime de raci.
— Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu. Era imparatul racilor. El mana caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta. insa in cursul zilei roaba babii s-apropie de el si-i zise incet strangandu-l de mana:
— Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. sa nu mai mananci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa… ti-oi face eu altfel de bucate.
Fata intr-ascuns ii facu merinde, si-nspre sara, cand era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz.
Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mana caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului, in cenusa mai licureau cativa carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gandi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
— Uite, zise el, ti-a murit baba.
— As! asta sa moara!? raspunse ea suspinand. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea… un somn amortit ii cuprinde trupul… dar sufletul ei cine stie pe la cate raspinteni sta, cine stie pe cate cai a vrajilor umbla. Pana ce canta cucosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, maine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le gateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi harbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa-l lase sa plece cu Dumnezeu. Pe cand pranzeau, baba iesi pana in grajd, scoase inimile din catesisapte cai, spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat-Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babei se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi erau de un negru stralucit, tretinul cel cu inimile sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
— Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratand la calul cel slab.
— Da’ cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba!? zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi… oricare-ar fi, ti-l dau.
— Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinand la vorba lui. Baba scrasni din dinti ca apucata, dar apoi isi stranse moara cea harbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
— Hai, ia-ti-l! zise-n sfarsit. El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiu— lui se ia dupa urmele lui, si zbura ca un gand, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau in urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugita. El o urca pe cal dupa dansul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamantul cu aerul ei cel negru si racoare.
— Ma arde-n spate! zise fata. Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde, se vedeau nemiscati doi ochi de jaratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
— Arunca peria, zise fata. Fat-Frumos o asculta. si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamand de lupi.
— Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise turburi si seci.
Fat-Frumos zbura… zbura necontenit.
— Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si cand s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decat ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
— Arunca cutea, zise fata. Fat-Frumos o arunca. si deodata se ridica din pamant un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingand de nori.
Fat-Frumos vajaia prin aer asa de iute, incat i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adanc nevazut.
— Ma arde, zise fata. Baba gaurise stanca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.
— Arunca naframa, zise fata. Fat-Frumos o asculta. si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adanc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri — pierduta in naltul cerului — plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrana cu aripile de arama.
Cand baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamant si croncani jalnic de douasprezece ori.
Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adancul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osandit al babei.
— Am scapat, zise fata.
— Am scapat, zise calul cel cu sapte inimi. stapane, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamant cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nisipul. scheletele inmormantate de volburele nisipului arzator al pustiilor au sa se scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omori. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pan-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a tatelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos il asculta. se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nisipul inca fierbinte.
Dar ciudat… ochii fetei se-nfundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facuse vanata, mana grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.
— Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
— Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: si se culca in nisip, tremurand ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se rosise ca focul si prin el parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamant, pana ce parea ca o cetate sfanta si argintie, spanzurata din cer, ce tremura stralucita… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamant un drum imparatesc acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.
Iara din intinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte… cu capete seci de oase… invelite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incat prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi… si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet… in lungi siruri… dungi miscatoare de umbre argintii… si urcau drumul lunii, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti se auzea o muzica lunateca… o muzica de vis.
Atunci i se paru ca si fata de langa el se ridica incet…, ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramaneau decat oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei.
Apoi pelita ochilor lui se inverzi… se innegri — si nu mai vazu nimica.
Cand deschise ochii, soarele era sus detot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid nechezea calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntaia oara.
Fat-Frumos se avanta pe el si-n rastimpul catorva ganduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.
De asta data Genarul vana departe cale de sapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gatul cu bratele ei si-si ascunsese capul in sanul lui, pe cand poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau asa de iute, incat i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. si numai incet se auzea motanul mieunand din cate sapte capetele.
Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechezand.
— Ce e? il intreba.
— Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
— Putea-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorase pe Fat-Frumos.
— Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe cand eu n-am decat doua.
Genarul isi infipse pintenii adanc in coastele calului, care fugea scuturandu-se… ca o vijelie. Cand il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:
— Spune fratane-tau sa-si arunce stapanul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratane-sau ceea ce-i spusese, iar fra— te-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.
— Zi fratane-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapanu-n nori, si l-oi hrani cu jaratic si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos o necheza asta fratane-sau, si acesta azvarli pe Genarul pana in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedeau doi ochi albastri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia aerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatane-sau. O zi inca, si ajunsera in mandra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cand se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurand la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grau la suflarea unui vant.
Dar ce facuse oare in vremea aceea Ileana imparateasa? Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcandu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, planse intr-o scalda de aur, asezata langa ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o culoare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor — florile durerii.
Ochii imparatesei Ilenei, orbiti de plans, nu mai vedeau nimica, decat i se parea numai ca-n luciul baii, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase de a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sanul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturile ei, ar fi gandit ca-i o inmarmurita zana a undelor, culcata pe un mormant de prund.
Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mana de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smarandul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacrimioare, pe care apoi, asternandu-le langa baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos. Ea s-arunca la gatul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decat sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mana si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului. in aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. imparateasa se culca si ea langa el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea… A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului. A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii cand se sfinteste un sfant, si roiuri de unde rasarind din inima pamantului le-a spus cum canta ursitorile cand urzesc binele oamenilor. Astfel lautarii maiestrira hore nalte si urari adanci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacrimioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminile hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii cand ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuia sa fie-mbracata. Ea zambi cand se visa atat de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brau de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mandra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamantului.
S-au trait apoi in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.
Tags: fat frumos, Fat-Frumos din lacrima, inparat, lacrima, poveste
Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cucos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu rabdarea si zise:
— Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsin, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand:
— Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului:
— Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc.
Vezeteul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:
Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !
Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:
— Ma! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.
Vezeteul se da iarasi jos din capra, prinde cucosul si-l azvarle in fantana! Cucosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand:
Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
— Ma! da’ al dracului cucos i-aista! Ei, las’ ca ti-oiu da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice:
Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !
— Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l zvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe!
Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.
— Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de dansul.
Si, cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banarit ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:
— Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!
Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta incepe a canta: “Cucurigu !!! cucurigu !!!” Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoiu, si incunjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:
— Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l. Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.
— Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni! — Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina… si iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile babei, fuge pe drumuri. si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la poarta: “Cot, cot, cotcodac !” Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!… si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! si asa, baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana!
Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut cu bors.
Tags: boieri, cocos, doi bani, ion craeanga, punguta, Punguta cu doi bani
Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau; iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea : “Sunt cinci degete la o mana si nu samana toate unul cu altul”.
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice :
– Dragii mamei copilasi ! Eu ma duc in padure ca sa mai duc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa :
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am spus eu ?
– Da, mamuca, zisera iezii.
– Pot sa am nadejde in voi ?
– Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem odata baieti, si ce-am vorbit odata vorbit ramane.
– Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama ! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
– Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche : “Paretii au urechi si ferestile ochi”. Un dusman de lup – s-apoi stiti care ? – chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
“Bun ! zise el in gandul sau. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie ! stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli !” Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe :
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai ! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga !
– Ia ! Baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
– Saracutul de mine ! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi ! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si de ragusit, ca-i mai subtire si mai frumos !
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar :
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !…
– Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua ? Nu-i mamuca, nu-i mamuca !
D-apoi cine-i daca nu-i ea ? Ca doar si eu am urechi ! Ma duc sa-i deschid.
– Badica ! badica ! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine ! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa !
S-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti ? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana ?
– Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia, de-atunci e rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap… Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funingine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana ! Asemene cel mijlociu, tustiu ! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de frica : Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa !
… insa cel mare se da dupa usa si – sa traga, sa nu traga ? – in sfarsit, trage zavorul… Cand iaca !… ce sa vada ? s-apoi mai are cand vede ?… caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. si, nici una, nici doua, hat ! pe ied de gat, ii rateza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu atata pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea nu are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand :
– Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri ? Dar ce Dumnezeu ?! Parc-au intrat in pamant… Unde sa fie ? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna ! iezii nu-s nicairi !
– Ma !… ca mare minune-i asta !… dar nici acasa n-am de coasa… ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete !
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat…
Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca ? – il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul !
– Sa-ti fie de bine, nanasule !
– A !… ghidi ! ghidi ! ghidusi ce esti ! Aici mi-ai fost ? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el ! Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe-acela de-i merg petecele !… Vorba ceea : “Ca toata paserea pe limba ei piere”.
Pe urma se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una : asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau; pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, iedul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.
– Dragutii mei fratiori ! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat ! si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei !
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin ! Dar ce era sa le faca ? Vina nu era a lui, ce au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjind, in feresti.
– Dragii mamucutei, dragi ! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad !
Baietii mamei, baieti,
Frumusei si cucuieti !
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada ? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. si ce era nu era a bine !… Ea insa tot merge pan’ la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala… si cum ajunge, si incepe
Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era si cel dintai si cel de pe urma – sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune :
– Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi ! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru !
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita !… Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat :
– Da’ ce-a fost aici, copile ?
– Ce sa fie, mamuca ? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand :
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti…
– si ?…
– si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
– s-atunci ?…
– Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijlociu in chersin, iar cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul !…
– s-atunci ?…
– Atunci, grozavie mare ! Nanasul nostru si prietenul dumitale, cumatrul lup, se si arata in prag !
– Cine ? Cumatrul meu ? El ? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii niciodata ?
– Apoi da, mama ! Cum vezi, i-a umplut de sparieti !
– Ei las’, ca l-oiu invata eu ! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea ? si pe voi sa va puie la pastrama ? Nici o fapta fara plata… Ticalosul si mangositul ! inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el : n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu ! Cu mine ti-ai pus boii in plug ? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne !
– Of, mamuca, of ! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu ! Ca stii ca este o vorba : “Nici pe dracul sa-l vezi, da’ nici cruce sa-ti faci !”
– Ba nu, dragul mamei ! “Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul.” s-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu : ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase p-aici, apoi las’ !… Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca ?
“Aha ! ia, acum i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci ! ca i-oiu face eu cumatrului una de s-a musca labele !”
Aproape de casa ei era o groapa adanca; acolo-i nadejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip !… Ia, de-acu sa-ncepe fapta : Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru !”
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaioase ca sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa : peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da pe-o prapastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da peste lup.
– Buna vreme, cumatro ! Da’ ce vant te-a abatut pe-aici ?
– Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura… apoi da, nu stii dumneata ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia ? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna !
– Ca ce fel, cumatrita draga ?
– Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de le-am plans de mila ! Numai vaduva sa nu mai fie cineva !
– Da’ nu mai spune, cumatra !
– Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai…
– Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
– Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
– Doamne, cumatre, Doamne ! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume, de-aceea n-ai parte…
– Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti mai face si dumneata atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
– Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus !
– Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
– Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi ? D-apoi asa ?
– Doamne, cumatra, Doamne ! Oiu face si eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasa ? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca daca-i vrea dumneata sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra !
– Ia poftim, cumatre, zise ea luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu !
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru incepe a manca halpav; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeau sarmalele intregi pe gat.
– Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut !
– si cum ospata el, buf ! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita : nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumatru.
– Ei, ei ! Acum scoate, lupe, ce-ai mancat ! Cu capra ti-ai pus in card ? Capra ti-a venit de hac !
– Valeu, cumatra, talpele mele ! Ma rog, scoate-ma ca-mi arde inima-n mine !
– Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei ! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batrani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
– Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa !
– Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun ! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum. ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau ? si bine mi-ai mancat iezisorii !
– Ma ustura inima-n mine, cumatra ! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine !
– Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura !
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da’ si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine ! si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna…
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea, s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna !
Tags: capra, Capra cu trei iezi, lupul, trei iezi
Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in
POVEŞTI DE CRĂCIUN
Erau odata un mosneag si-o baba; si mosneagul avea o fata, si baba iar o fata. Fata babei era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima; dar, pentru ca era fata mamei, se alinta cum s-alinta cioara-n lat, lasand tot greul pe fata mosneagului. Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima. Dumnezeu o impodobise cu toate darurile cele bune si frumoase. Dar aceasta fata buna era horopsita si de sora cea de scoarta, si de mama cea vitrega; noroc de la Dumnezeu ca era o fata robace si rabdatoare; caci altfel ar fi fost vai s-amar de pielea ei.
Fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba. Cat era ziulica de mare, nu-si mai strangea picioarele; dintr-o parte venea si-n alta se ducea. s-apoi baba si cu odorul de fiica-sa tot cartitoare si nemultumitoare erau. Pentru baba, fata mosneagului era piatra de moara in casa; iar fata ei — busuioc de pus la icoane.
Cand se duceau amandoua fetele in sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea cate-un ciur plin de fuse; iar fata babei indruga si ea cu mare ce cate-un fus; s-apoi, cand veneau amandoua fetele acasa noaptea tarziu, fata babei sarea iute peste parlaz si zicea fetei mosneagului sa-i dea ciurul cu fusele, ca sa-l tie pana va sari si ea. Atunci fata babei, vicleana cum era, lua ciurul si fuga in casa la baba si la mosneag, spunand ca ea a tors acele fuse. in zadar fata mosneagului spunea in urma ca acela este lucrul mainilor sale; caci indata o apucau de obraz baba si cu fiica-sa si trebuia numaidecat sa ramaie pe-a lor. Cand veneau duminica si sarbatorile, fata babei era impopotata si netezita pe cap, de parc-o linsesera viteii. Nu era joc, nu era claca in sat la care sa nu se duca fata babei, iar fata mosneagului era oprita cu asprime de la toate aceste. s-apoi, cand venea mosneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umbla melita; ca fata lui nu asculta, ca-i usernica, ca-i lenesa, ca-i soi rau… ca-i laie, ca-i balaie; si ca s-o alunge de la casa; s-o trimita la slujba unde stie, ca nu-i de chip s-o mai tie; pentru ca poate sa innaraveasca si pe fata ei.
Mosneagul, fiind un gura-casca, sau cum iti vrea sa-i ziceti, se uita in coarnele ei, si ce-i spunea ea sfant era. Din inima, bietul mosneag poate c-ar fi mai zis cate ceva; dar acum apucase a canta gaina la casa lui, si cucosul nu mai avea nici o trecere; s-apoi, ia sa-l fi pus pacatul sa se intreaca cu dedeochiul; caci baba si cu fiica-sa il umplea de bogdaproste.
Intr-una din zile, mosneagul, fiind foarte amarat de cate-i spunea baba, chema fata si-i zise
— Draga tatei, iaca ce-mi tot spune ma-ta de tine ca n-o asculti, ca esti rea de gura si innaravita si ca nu este de chip sa mai stai la casa mea; de-aceea du-te si tu incotro te-a indrepta Dumnezeu, ca sa nu se mai faca atata galceava la casa asta, din pricina ta. Dar te sfatuiesc, ca un tata ce-ti sunt, ca, orisiunde te-i duce, sa fii supusa, blajina si harnica; caci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o c-a mai fost si mila parinteasca la mijloc!… dar prin straini, Dumnezeu stie peste ce soi de samanta de oameni ii da; si nu ti-or putea rabda cate ti-am rabdat noi.
Atunci biata fata, vazand ca baba si cu fiica-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea, departandu-se de casa parinteasca fara nici o nadejde de intoarcere!
Si merse ea cat merse pe-un drum, pana ce, din intamplare, ii iesi inainte o catelusa, bolnava ca vai de capul ei si slaba de-i numarai coastele; si cum vazu pe fata, ii zise
— Fata frumoasa si harnica, fie-ti mila de mine si ma grijeste, ca ti-oi prinde si eu bine vrodata!
Atunci fetei i se facu mila si, luand catelusa, o spala si-o griji foarte bine. Apoi o lasa acolo si-si cauta de drum, multumita fiind in suflet ca a putut savarsi o fapta buna.
Nu merse ea tocmai mult, si numai iaca ce vede un par frumos si inflorit, dar plin de omizi in toate partile. Parul, cum vede pe fata, zice
— Fata frumoasa si harnica, grijeste-ma si curata-ma de omizi, ca ti-oi prinde si eu bine vrodata!
Fata, harnica cum era, curata parul de uscaturi si de omizi cu mare ingrijire si apoi se tot duce inainte sa-si caute stapan. si, mergand ea mai departe, numai iaca ce vede o fantana malita si parasita. Fantana atunci zice
— Fata frumoasa si harnica, ingrijeste-ma, ca ti-oi prinde si eu bine vrodata!
Fata raneste fantana si-o grijeste foarte bine; apoi o lasa si-si cauta de drum. si, tot mergand mai departe, numai iaca ce da de-un cuptor nelipit si mai-mai sa se risipeasca. Cuptorul, cum vede pe fata, zice
— Fata frumoasa si harnica, lipeste-ma si grijeste-ma, ca poate ti-oi prinde si eu bine vrodata!
Fata, care stia ca de facut treaba nu mai cade coada nimanui, isi sufleca manecile, calca lut si lipi cuptorul, il humui si-l griji, de-ti era mai mare dragul sa-l privesti! Apoi isi spala frumusel mainile de lut si porni iarasi la drum.
Si mergand ea acum si zi si noapte, nu stiu ce facu, ca se rataci; cu toate aceste, nu-si pierdu nadejdea in Dumnezeu, ci merse tot inainte pana ce, intr-una din zile, dis-dimineata, trecand printr-un codru intunecos, da de-o poiana foarte frumoasa, si in poiana vede o casuta umbrita de niste lozii pletoase; si cand s-apropie de acea casa, numai iaca o baba intampina pe fata cu blandete si-i zice
— Da’ ce cauti prin aceste locuri, copila, si cine esti — Cine sa fiu, matusa Ia, o fata saraca, fara mama si fara tata, pot zice; numai Cel-de-sus stie cate-am tras de cand mama care m-a facut a pus mainile pe piept! Stapan caut si, necunoscand pe nime si umbland din loc in loc, m-am ratacit. Dumnezeu insa m-a povatuit de-am nimerit la casa d-tale si te rog sa-mi dai salasluire.
— Sarmana fata! zise batrana. Cu adevarat numai Dumnezeu te-a indreptat la mine si te-a scapat de primejdii. Eu sunt Sfanta Duminica. Slujeste la mine astazi si fii incredintata ca maine n-ai sa iesi cu mainile goale de la casa mea.
— Bine, maicuta, dar nu stiu ce trebi am sa fac. — Ia, sa-mi lai copilasii, care dorm acum, si sa-i hranesti; apoi sa-mi faci bucate; si, cand m-oi intoarce eu de la biserica, sa le gasesc nici reci, nici fierbinti, ci cum is mai bune de mancat.
Si, cum zice, batrana porneste la biserica, iara fata sufleca manecile si s-apuca de treaba. intai si-ntai face lautoare, apoi iese afara si incepe a striga
— Copii, copii, copii! Veniti la mama sa va laie! si cand se uita fata, ce sa vada Ograda se umpluse si padurea fojgaia de-o multime de balauri si de tot soiul de jivine mici si mari! insa, tare in credinta si cu nadejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe cate una si le la si le ingrijeste cat nu se poate mai bine. Apoi s-apuca de facut bucate, si cand a venit Sfanta Duminica de la biserica si a vazut copiii lauti frumos si toate trebile bine facute, s-a umplut de bucurie; si dupa ce-a sezut la masa, a zis fetei sa se suie in pod si sa-si aleaga de-acolo o lada, care-a vrea ea, si sa si-o ia ca simbrie; dar sa n-o deschida pan-acasa, la tata-sau. Fata se suie in pod si vede acolo o multime de lazi unele mai vechi si mai urate, altele mai noi si mai frumoase. Ea, insa, nefiind lacoma, s-alege pe cea mai veche si mai urata dintre toate. si cand se da cu dansa jos, Sfanta Duminica cam increteste din sprancene, dar n-are incotro. Ci binecuvanteaza pe fata, care isi ia lada in spate si se intoarna spre casa parinteasca cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Cand, pe drum, iaca cuptorul grijit de dansa era plin de placinte crescute si rumenite… si mananca fata la placinte, si mananca, hat bine; apoi isi mai ia cateva la drum si porneste.
Cand, mai incolo, numai iaca fantana grijita de dansa era plina pana-n gura cu apa limpede cum ii lacrima, dulce si rece cum ii gheata. si pe colacul fantanii erau doua pahare de argint, cu care a baut la apa pana s-a racorit. Apoi a luat paharele cu sine si a pornit inainte.
Si mergand mai departe, iaca parul grijit de dansa era incarcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, si dulci ca mierea. Parul, vazand pe fata, si-a plecat crengile-n jos; si ea a mancat la pere si si-a luat la drum cate i-au trebuit.
De-acolo mergand mai departe, iaca se intalneste si cu catelusa, care acum era voinica si frumoasa, iara la gat purta o salba de galbeni pe care a dat-o fetei, ca multumita pentru ca a cautat-o la boala. si de aici, fata, tot mergand inainte, a ajuns acasa la tata-sau. Mosneagul, cand a vazut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi si inima de bucurie. Fata atunci scoate salba si paharele cele de argint si le da tatane-sau; apoi deschizand lada impreuna, nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea, incat mosneagul pe loc a intinerit, vazand atatea bogatii! Iara baba a ramas oparita si nu stia ce sa faca de ciuda. Fata babei atunci si-a luat inima-n dinti si a zis
— Las’, mama, ca nu-i pradata lumea de bogatii; ma duc sa-ti aduc eu si mai multe.
Si cum zice, porneste cu ciuda, trasnind si plesnind. Merge si ea cat merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata mosneagului; se intalneste si ea cu catelusa cea slaba si bolnava; da si ea de parul cel ticsit de omide, de fantana cea malita si seaca si parasita, de cuptorul cel nelipit si aproape sa se risipeasca; dar cand o roaga si catelusa, si parul, si fantana, si cuptorul ca sa ingrijeasca de dansele, ea le raspundea cu ciuda si in bataie de joc
— Da’ cum nu! ca nu mi-oi festeli eu manutele tatucutei si a mamucutei! Multe slugi ati avut ca mine
Atunci, cu toatele, stiind ca mai usor ar putea capata cineva lapte de la o vaca stearpa decat sa te indatoreasca o fata alintata si lenesa, au lasat-o sa-si urmeze drumul in pace si n-au mai cerut de la dansa nici un ajutor. si mergand ea tot inainte, a ajuns apoi si ea la Sfanta Duminica; dar si aici s-a purtat tot hursuz, cu obraznicie si prosteste. in loc sa faca bucatele bune si potrivite si sa laie copiii Sfintei Duminici cum i-a laut fata mosneagului de bine, ea i-a oparit pe toti, de tipau si fugeau nebuni de usturime si de durere. Apoi bucatele le-a facut afumate, arse si sleite, de nu mai era chip sa le poata lua cineva in gura… si cand a venit Sfanta Duminica de la biserica, si-a pus mainile-n cap de ceea ce-a gasit acasa. Dar Sfanta Duminica, blanda si ingaduitoare, n-a vrut sa-si puie mintea c-o sturlubatica si c-o lenesa de fata ca aceasta; ci i-a spus sa se suie in pod, sa-si aleaga de-acolo o lada, care i-a placea, si sa se duca in plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit si si-a ales lada cea mai noua si mai frumoasa; caci ii placea sa ia cat de mult si ce-i mai bun si mai frumos, dar sa faca slujba buna nu-i placea. Apoi, cum se da jos din pod cu lada, nu se mai duce sa-si ia ziua buna si binecuvantare de la Sfanta Duminica, ci porneste ca de la o casa pustie si se tot duce inainte; si mergea de-i paraiau calcaiele, de frica sa nu se razgandeasca Sfanta Duminica sa porneasca dupa dansa, s-o ajunga si sa-i ieie lada.
Si cand ajunge la cuptor, frumoase placinte erau intr-insul! Dar cand s-apropie sa ia dintr-insele si sa-si prinda pofta, focul o arde si nu poate lua. La fantana, asijderea paharutele de argint, nu-i vorba, erau, si fantana plina cu apa pana-n gura; dar cand a vrut fata sa puie mana pe pahar si sa ia apa, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fantana intr-o clipa a secat, si fata de sete s-a uscat!… Cand prin dreptul parului, nu-i vorba, ca parca era batut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeti c-a avut fata parte sa guste vro una Nu, caci parul s-a facut de-o mie de ori mai inalt de cum era, de-i ajunsese crengile in nouri! si-atunci… scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergand mai inainte, cu catelusa inca s-a intalnit; salba de galbeni avea si acum la gat; dar cand a vrut fata sa i-o ia, catelusa a muscat-o de i-a rupt degetele si n-a lasat-o sa puie mana pe dansa. isi musca fata acum degetelele mamucutei si ale tatucutei de ciuda si de rusine, dar n-avea ce face. in sfarsit, cu mare ce a ajuns si ea acasa, la ma-sa, dar si aici nu le-a ticnit bogatia. Caci, deschizand lada, o multime de balauri au iesit dintr-insa si pe loc au mancat pe baba, cu fata cu tot, de parca n-au mai fost pe lumea asta, si apoi s-au facut balaurii nevazuti cu lada cu tot.
Iar mosneagul a ramas linistit din partea babei si avea nenumarate bogatii el a maritat pe fiica-sa dupa un om bun si harnic. Cucosii cantau acum pe stalpii portilor, in prag si in toate partile; iar gainile nu mai cantau cucoseste la casa mosneagului, sa mai faca a rau; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atata, ca mosneagul a ramas plesuv si spetit de mult ce-l netezise baba pe cap si de cercat in spatele lui cu cociorva, daca-i copt malaiul.
Tags: basme romanesti, fata babei, Fata babei si fata mosneagului, fata mosului