Magicianul Oache

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN |

Share This:

Mihaita este un băieţel ce a venit în vacanţă la bunici. Se simţea întotdeauna fericit aici unde nu mai avea grija unui program zilnic foarte strict şi nici a unui spaţiu limitat. Putea să zburde oriunde şi oricat îşi dorea; bunicii îl înţelegeau şi nu se supărau pe el . Era liber, în sfârşit liber!
Iubea natura şi făcea lungi şi dese plimbări în împrejurimi: prin pădurice, pe dealul înalt din spatele casei, dar cel mai mult îi plăcea să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pe malul lacului, lacul din marginea pădurii.
Aici Mihaita a descoperit o lume plină de magie. Şi uite-l acum pe Mihaita cum s-a oprit pe marginea lacului. Privea marginile acestuia şi ceva verde sidefiu îi atrăsese atenţia. Era mătasea broaştei. Simţea în ea ceva diafan şi enigmatic.
Brusc se auzi: „oac!” Apoi din nou: „oac oac!” Doar e împaratia broaştelor, îşi spuse. O împăratie ce se întinde cât vezi cu ochii… gândi mai departe copilul. Din nou se auzi „oac oac!”. Ceva din el îi spuse că sunetul acela pe el îl cheamă …oac oac se auzi din nou ca o dezmierdare … oac oac. Se ridică uşor în picioare şi se lăsă dus de sufletul său catre locul de unde venea sunetul. Oac oac se repetă din nou… oac oac… mai aproape.. …şi mai aproape…oac oac… şi se trezi faţă în faţă cu o broscuţă ce în lumina înserarii părea ca este stropită cu cristale verzi aurii sidefii. Broscuţa parcă îl invită să ia loc lângă el. Apoi aceasta se avântă spe înalt sărind de parcă ar fi dorit să limiteze un spaţiu doar de ea ştiut.
Mihaita întinse mâna şi o prinse în palmă. O atingere atât de gingaşă … Broscuţa se ridica poznaş pe varful lăbuţelor ca să poată privi direct în ochii copilului… “ce ochi minunaţi” şopti în gând broscuţa… şi dintr-o dată Mihaita simţi că-i este prieten… Aşeză broscuţa pe o buturugă şi se întinse alături.
– Cine esti, o întreba dintr-o dată Mihaita?
– Sunt paznicul lacului…
Copilul izbucni în râs:.
– Aşa paznic mic pentru un lac atât de mare…. O sa-ti spun… Oache! Şi apăsă usor creştelul broscuţei.
Oac oac nu se simţi descurajat, din contră… “la varsta lui lucrurile se măsoară in dimensiuni fizice”, gândi broscuţa.
– Cum îl păzeşti… ai un motoraş cu care te învârţi de colo colo? râse de-a binelea Mihaita.
Oac oac clipi amuzat…
– Şi dacă „motoraşul” îmi este în suflet şi ştie tot ce mişca în lacul acesta?
– Aş spune că eşti magician… rosti cu uimire Mihaita.
-Şi dacă aş fi?
Copilul privi adânc în ochi micuţa vietate ce vorbea atât de serios….şi îi veni o idee.
– Dacă eşti magician, atunci aş vrea ca la noapte, razele de lună să-mi deschidă fereastra şi să-mi lase pe pervaz… apoi privind luciul lacului … să-mi lase mătase între geamuri…
Din departare se auzi vocea bunicii ce-l chema la masă. Se ridica şi o lua la fugă…. fluturând cu mâna un semn de salut.
Dimineaţa următoare se anunţa cu noi chemări pentru Mihaita. Se trezi şi şi-ar fi dorit să lâncezească mai mult în pat, dar uşa se deschise şi bunica intră în cameră:
– Ai dormit cu geamul deschis, îl dojeni usor.
– L-am închis.. precis l-am închis, spuse cu fermitate copilul.
Bunica se îndreptă spre fereastră. Acolo scoase un sunet de uimire:
– Mătasea broastei!… Ai luat-o din lac şi ai pus-o aici…
Lui Mihaita nu-i venea a crede… Se repezi spre fereastră…şi, ce să vezi?!…o mantie lungă-lungă, verde sidefie, se aşternea maiestuasă peste pervaz. ” E magician! Cu adevarat e magician!” striga în sufletul său copilul.
Şi-ar fi dorit să fugă spre lac, dar ştia că doar seara Oache putea să stea de vorbă cu el. Aşa că îşi petrecu aproape toată ziua îmbrăcându-se şi privindu-se în oglindă, admirându-se cu mantia lungă-lungă verde sidefie.
La ora potrivită zbură spre malul lacului.
Oac-oac îl aştepta .
Parcă ştia că vin, gândi Mihaita.
Sigur că ştiam… îi răspunse în gând broscuţa.
Mihaita se aşeză. Inima-i bătea dintr-o dată cu putere…Ii venea sa strige întrebarea care toata ziua îi umpluse sufletul: cum a reusit „trucul” cu mătasea?
Oache zâmbi simplu: pentru că sunt magician.
– De unde-ţi iei puterea?
– De la lună… stele… aer… pămant şi bine înţeles de la apă!
Mihaita se simţea împlinit. De când dorea el să cunoască un magician… un adevărat magician.
Din acea seară a început o frumoasă şi trainică prietenie între cei doi: copilul Mihaita şi broscuţa Oache. Secrete neştiute de nimeni, băiatul le afla de la micuţa Oac-oac.
Într-una din seri însa Mihaita nu a mai aparut la întalnirea de pe malul lacului. În zadar striga broscuţa, băiatul nu venea.
Nu ştia unde locuia copilul… aşa că nu avea unde să-l caute.. dar pentru Mihaita ar fi riscat orice. Aşa că întrebă un fir de iarbă, din apropiere, ea îl cunostea pe copil, îi văzuse de multe ori discutând şi mai ales râzând. Căci de fiecare dată când cei doi erau împreuna, Oache ştia cum să-l farmece pe copil…. „Magicianul” era în stare să depăşescă în măiestrie cel mai mare magician al lumii…
Firul de iarbă a întrebat mai departe alte fire de iarbă, şi întrebarea s-a dus din fir de iarbă în fir de iarbă, până când a auzit întrebarea o furnică.
Acesta strigă scurt şi răspicat:
– Eu il cunosc!… chiar foarte bine îl cunosc. Şi cum să nu-l cunoască când tocmai Mihaita a fost cel care i-a salvat muşuroiul de la distugere. Le-a arătat în departare o casă mare: acolo locuieste Mihaita… dar acum este bolnav.
– Cum aşa, ce s-a întamplat? strigară în cor firele de iarbă?
– Nu stiu exact ce s-a intâmplat, dar e la pat, l-a văzut chiar de dimineaţă sora mea, se bucură că poate fi utilă micuţa furnicuţă.
Şi pentru că firele de iarba au rugat-o să meargă la Mihaita să-i transmită gândurile lui Oac-Oac, funicuţa lăsă totul baltă şi o lua la picior spre conac, pentru ca a-ţi ajuta prietenul la nevoie este o treaba foarte importantă, gândi ea.
Era moartă de oboseala cand a păşit pe sus poarta conacului. Unde este oare, în ce cameră, se întrebă când văzu curtea mare şi casa în trei laturi.
Tocmai când îşi pierduse speranţa, pe deausupra sa trece o vrăbiuţă.
– Ce cauti, strigă aceasta?
– Îl caut pe Mihaita, ştii unde este?
– Tocmai am ieşit din camera sa … mă rugase o păpădie să îl caut…
– Mă poti duce la el?
– Vrabiuţa o măsură de sus până jos. Aşa leşinată cum era, nu ar fi putut străbate coridoare lungi. Urcă pe spatele meu… şi ţine-te bine. Eu te duc.
Şi uite cum vrabiuţa îşi ia zborul cu furnicuţa pe spate. Furnicuţei i se zbarea inima mai mai să-i sară din piept.. închise ochii şi îşi spuse: cred ca sunt prima furnică din lume ce zboară… se încurajă ea. Vrabiuţa se opri pe marginea unui pervaz. Furnicuţa deschise ochii şi-l văzu pe copil în pat. Rugă vrăbiuţa să o pună pe marginea pernuţei copilului. Zis şi făcut. Dar de-abea făcu furnicuţa câţiva paşi, că uşa se deschise cu putere şi o asistentă medicală intră în cameră. Tocmai atunci, vântul, ce văzuse şi ştia totul a intrat pe fereastră şi a aruncat un colţ de cearceaf peste furnică.
– Am scapat, suspina furnica… oftă cu putere… prea trecuse prin multe în ultimul timp.
Auzi cum uşa se închide şi… tiptil – tiptil ieşi la lumină. Ce bucurie pe inima sa cand l-a văzut de aproape de Mihaita… şi nu se vedea a fi grav bolnav. Cu uşurinţă bucuriei se urcă pe bărbia copilului încercând să-l trezească. Acesta, simţindu-se gâdilat, deschise ochii. Nu o recunoscu de prima data, dar când aceasta începu sa strige ceva din care se înţelegeau cuvintele Oac-Oac, copilul înţelese.
– Te-a trimis Oache, se bucură nespus copilul şi încercă să se dea jos din pat… dar temperatura mare il „ţinea” bine in pat
Închise ochii şi şi-l imagină pe prietenul lui aşteptându-l pe marginea lacului… ce poate fi mai frumos, îşi spuse… Îţi multumesc că ai venit, rosti cu recunoştinţă Mihaita. Spune-i „Magicianului” să faca ceva vrăji ca să mă fac bine mai repede. Să nu se sperie, nu am nimic grav, doar că am racit putin cam tare…
Furnicuţa se strecura înapoi pe uşă cu atenţie, ieşi cît putu de repede şi din pragul uşii mulţumi vântului pentru ajutor si-l rugă să-l mai spijine în dorinţa sa de a ajunge cat mai repede la Oac Oac . Cum auzi dorinta sa, vântul se umflă usor, luă pe coama sa furnica şi o duse direct pe maul lacului.
Magicianul Oache, afland starea lui Mihaita, se puse pe treabă. Doar era în misiunea sa să-l ajute pe copil.
Aşa că ridică braţele spre cerul înserării. Chemă razele lunii deasupra sa. Apoi rupse o bucăţică de rază şi a răsucit-o în miezul mătasei. Rosti cuvinte magice şi dacă erai atent puteai vedea cum steluţe aurii se ridică deasupra încercuind ca un nor diafan mătasea. Apoi broscuta invocă cântecul iubirii. Stelele cerului deveniseră dintr-o dată mai luminoase iar aerul se înmiresmă brusc. Parcă toată forţa sufletului său se adunase în dorinţa sa de a-l ajuta pe copil. Şi uite că minunea se petrecu : „Magicianul” Oache prepară doar de el ştiut cum leacul de care Mihaita avea nevoie. Erau nişte sfere sidefii, gingaşe şi transparente ca balonaşele cu care ne place să ne jucăm.
Cu forţa gîndului, chemă cel mai rapid greier din întregul ţinut. Uite-l, a şi apărut! E atât de puternic… se vede că a făcut multă mişcare la viaţa sa!.
Cu mişcări sigure, Magicianul Oache prinse de gâtul acestuia, ca o salbă de perluţe medicamentul pentru Mihaita. ÎI şopti la ureche tot ceea ce avea de făcut .
Greierul se scutură de 2-3 ori, de parcă şi-ar fi adunat în vene întraga forţă şi se aruncă în salturi uriase spre casa copilului.
Nici nu ai numărat până la 100 că a şi ajuns la picioarele patului. Se concentră puţin şi dintr-un singur salt se şi trezi lîngă copil. Acesta dormea profund… şi avea faţa transpirată de la temperatură.
Greierul desfacu cu grijă salba de leacuri. Le aseza aşa cum i-a şoptit Magicianul, şi cu grijă trase din buzunarul de la piept o mică baghetă. Era parte din bagheta razelor de luna pe care o făurise cu atât de multă iubire Broscuţa.
Cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi rostit cuvinte doar de el ştiute, atinse cu aceasta fiecare balonaş. Si ce să vă spun! Nu am cuvinte să vă descriu mireasma acestora şi dansul aerului în jurul lui Mihaita. Privind, simţeai, ştiai că leacul făcut de Oac Oac nu poate fi decât magic.
Copilul deschise uşor ochii. Recunoscu camera şi tocmai văzu cum prin aerul din jurul pieptului sclipeau steluţe aurii. Îl cuprinse o stare de bine şi de bucurie…
– Asa, e bine… e foarte bine… auzi ca un cântec vocea lui Oac Oac în urechile sale… e bine… e foarte bine…
Dimineaţa îl găsi pe Mihaita complet refăcut. Bunica tocmai chemase un doctor. Doar nepoţelul avusese temperatură aşa mare!
Doctorul ii zambi complice lui Mihaita:
– De, asa sunt bunicuţele, mai exagereaza uneori, aşa, de grijă prea mare.
Copilul ii raspunse cu o strângere de mână. El ştia prea bine că vindecarea i se datora Magicianului Oache. Dar cum să spuna, cine să-l creadă?
Ceru voie să plece la lac. Ce bucurie pe întraga natură. Ce minune! şopteau frunzele pomilor… Câtă dăruire , strigau firişoarele de iarbă… pentru că întraga nutura ştia ce se întâmplase.
Să vă mai spunem despre bucuria revederii dintre Mihaita şi Oache? Sunt sigur că o ştiţi şi voi. Voi ştiti prea bine că natura face parte din viaţa noastră. Ea este cea care ne alină şi de cele mai multe ori ne vindecă. Da, da…vă aud că ştiţi…şi că sunteţi prieten cu ea….

Tags: , , , ,

Reply

Copyright © 2017 Moş Crăciun Un produs Antena Dambovita