0

Fat-Frumos din lacrima

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat in germenii viitorului, pe cand Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului, — in vremea veche traia un imparat intunecat si ganditor ca miaza-noaptea si avea o imparateasa tanara si zambitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de cand imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sange. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatranit, slabit de lupte si suferinte — imparat, ce-n viata lui nu rasese niciodata, care nu zambea nici la cantecul nevinovat al copilului, nici la surasul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrane si glumete a ostasilor inalbiti in batalie si nevoi. se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lese mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de langa imparateasa tanara — pat aurit, insa pustiu si nebinecuvantat, — trist mergea la razboi cu inima neimblanzita, — si imparateasa sa, ramasa singura, plangea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si rotunzi, — si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor, si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.

Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegande, icoana imbracata in argint a Maicii durerilor. induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adancul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.

Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii.

Imparatul surase, soarele surase si el in infocata lui imparatie, chiar statu pe loc, incat trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie, — vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului.

Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima. si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna cat altii intr-un an.

Cand era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu -il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; cazand din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camesa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mandra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gaturile fetelor de-mparati, isi puse-n braul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cand era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi turburau adancul, ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor.

Raurile se cioraiau mai in jos de braiele melancolicelor stance, invatau de la pastorul imparat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stancelor nalte, invatau de la el tipatul cel plans al jelei.

Stateau toate uimite pe cand trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stanca si c-o mana pe bata, incoltea un dor mai adanc, mai intunecos, mai mare — dorul voiniciei.

Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cantecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.

Cand era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazand, se izbi de o poarta de arama, si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfaramata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. in fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarand, incunjurat de un crang de arbori verzi si stufosi, se ridica un mandru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba — atat de lucie, incat in ziduri rasfrangea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului langa poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cantece mandre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si, vaslind, ajunse pana la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea cate o stea de foc. Patrunse in sala. sala era inalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mandra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cate-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mandru era Fat-Frumos.

— Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da’ de vazut nu te-am vazut.

— Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.

— Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cat om fi si-om trai.

Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura si se sfatuira.

Zise imparatul lui Fat-Frumos:
— De cine-n lume te temi tu mai mult?
— De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
— Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor. O baba batrana si urata, care umbla prin imparatia mea de mana cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamantului se usuca, satele se risipesc, targurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca toata imparatia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supusilor mei. si azi vine ca sa-si ieie birul.

Cand suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorara; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vantoase, cu fata zbarcita ca o stanca buhava si scobita de paraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei — doua nopti turburi, gura ei — un hau cascat, dintii ei — siruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o tranti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stanca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. inauntru baba suiera si se smulgea ca vantul inchis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospat; cand prin boltile ferestelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputand sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. si fugea mereu, o stanca de piatra indracita, rupandu-si cale prin paduri, brazdand pamantul cu dara lunga, pana ce se facu nevazuta in departarea noptii.

Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luandu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dara trasa de piua, pana ce ajunse lang-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini de flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cantec nesfarsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Langa prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cand o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lana ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, ce cutreiera aerul, decat a fir de tort.

La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.

— Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, cat e de mult de cand te-am visat. Pe cand degetele mele torceau un fir, gandurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descantece, batuta-n fericire; s-o porti… sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari.

Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mana si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mainile ei spanzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mana ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti:

— Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
— A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinand; ma vei iubi tu acu— ma, cand stii a cui sunt? Ea incunjura cu amandoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui.

— Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
— Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as nebuni ori as muri si eu.

— N-aibi frica, zise el zambind si desfacandu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?

— De cand a venit se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid.

— Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
— Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. sa le mutam una in locul alteia. Mama, cand se lupta cu vrajmasii ei, striga cand oboseste: “stai, sa mai bem cate-oleaca de apa!” Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.

Precum au zis, asa au si facut. El se repezi dupa casa.
— Ce faci, baba? striga el. Baba, de venin, se smulse odata din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pana-n nori.

— A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facandu-se iar scurta, ia acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!

— Hai! zise Fat-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pana-n nori, apoi il izbi de pamant si-l baga in tarana pana-n glezne.

Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamant pana in genunchi.
— stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita. statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.

C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamant pana-n gat. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vantul incepu a geme rece si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul canta adanc ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mainile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe piep— tul lui, si mainile ei reci s-ascunsera-n sanul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sanul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi, si uimite — ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in sanul lui si parea ca adormise. Ajuns langa gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducand-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fan cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.

Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara cea alba, mainile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fan, ochii mari, inchisi si adanciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura cateva flori albastre, apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede — o mare, soarele — o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plans al fluierului. Cand era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. incet se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzandu-se somnoroasa, zise incet si zambind:

— Tu aici esti?
— Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacramand de fericire.

Cum sedea el langa ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
— Hai, scoala, zise el desmierdand-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul — si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului.

El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. imparatul zambi, apoi il lua de mana pe Fat-Frumos, ca si cand ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripile ca pe niste panze de argint si cu capul cufundat in apa sfasia fata senina a lacului.

— Plangi imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
— Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricat de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.

— Ce, imparate?
— Vezi tu lebada ceea indragita de unde? Tanar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata, si cu toate astea de cate ori am vrut sa-mi fac sama. Iubesc o fata frumoasa, cu ochii ganditori, dulce ca visele marii
— fata Genarului, om mandru si salbatic ce isi petrece viata vanand prin paduri batrane. O, cat e de aspru el, cat e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. incearca-te tu!

Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decat zilele, mai scumpa decat mireasa.

— Imparate prea luminate, din cate noroace-ai avut, unul a fost mai mare decat toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului.

Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vant, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui — Ileana o chema — ii zise incet la ureche, sarutandu-l cu dulce:

— Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cat vei fi tu departe, eu oi tot plange. El se uita cu mila la ea, o mangaie, dar apoi, desfacandu-se de imbratosarile ei, se avanta pe seaua calului si pleca in lume.

Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si cand rasarea dintre stanci batrane luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din cand in cand cate-o streanta uriasa atarnata de cer, ce incunjura cu poalele ei varful vreunui munte — o noapte sfartecata, un trecut in ruina, un castel numai pietre si ziduri sparte.

Cand se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marii incet si melodios, pana unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. in capatul sirului de munti, drept asupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stanca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.

— Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizand portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste.

In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care cand urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cand urla din cate sapte, s-auzea cale de sapte zile.

Genarul, pierdut in salbatecele sale vanatori, se departase cale de-o zi.

Fat-Frumos lua fata in brate si punand-o pe cal, zburau amandoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.

Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.

— Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. ti s-a urat cu binele?

— Nu mi s-a urat mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.

— Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
— sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge. Genarul incaleca si zbura ca spaima cea batrana in urma fugitilor. in curand ii si ajunse. sa se bata cu el Fat-Frumos nu putea, pentru ca Genarul era crestin si puterea lui nu era in duhurile intunericului, ci in Dumnezeu.

— Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data… tine minte!

Si luandu-si fata alaturi cu el, pieri in vant, ca si cand nu mai fusese.

Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plansa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vanatoare cale de doua zile. FatFrumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.

Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adancile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamantul.

Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvarli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.

Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decat o mana de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe langa el arbori nalti, verzi, stufosi raspandeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. Dar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pana-atunci nu calcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul umbla inca pe pamant. intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decat umbra celui luminat. Era Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbantate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele parau ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfasiau valurile pana la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea sfanta si luminata si mainile sale facatoare de minuni. Apoi sezura amandoi in umbra, Domnul cugetand la tatal sau din cer, si sfantul Petrea ascultand pe cugete doina izvorului plangator. Cand se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: “Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce-a fost mai inainte”. “Amin!” zise Domnul ridicand mana sa cea sfanta, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi.

Ca prin farmec pieri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca din— tr-un somn lung, se uita imprejur. Atunci vazu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile marii, care se plecau inaintea lui, intocmai ca pe uscat; si pe sf. Petrea, care, mergand in urma lui si invins de firea lui cea omeneasca, se uita inapoia sa si-i facea lui FatFrumos din cap. Fat-Frumos ii urmari cu ochii pana ce chipul sf. Petrea se risipi in departare, si nu se vedea decat chipul stralucit al Domnului aruncand o dunga de lumina pe luciul apei, astfel incat daca soarele n-ar fi fost in amiazi, ai fi crezut ca soarele apune! El intelesese minunea invierii sale si ingenunche inspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, si ceea ce fagaduieste voinicul anevoie o lasa nefacuta.

Deci se porni si inspre sara ajunse la castelul Genarului, ce stralucea in intunericul serii ca o uriasa umbra. El intra in casa… fata Genarului plangea. Dar cand il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unda de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea-i zise:

— De rapit nu ma poti rapi pana ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pana atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare.

El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereasta si canta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.

Atunci intra si Genarul.
— Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
— Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea razand.

Se pusera la cina.
— Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vanat?
— La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntand sprancenele.
— Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu decat numai ia-asa ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.

— Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul. De— parte de-aicea, langa mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decat de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un manz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, incat cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decat unul de rand… Esti multumita, fata mea?

— Multumita, raspunse ea zambind. Totodata insa Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mi— rositoare. Fata se uita mult in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. insa floarea din fereasta veghea printre frunzele ei, ca o stea rosie prin incretiturile unui nor.

A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vanatoare. Fata saruta murmurand floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.

— Ei, stii ceva? o intreba el.
— Nu stiu nimica, zise ea trista si punand dosul manii pe fruntea ei, am uitat tot.

— Insa eu am auzit tot, zise el. Ramai cu bine, fata mea; in curand ne vom vedea iar.

El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri. in arsita cea dogoritoare a zilei… vazu aproape de padure un tantar zvarcolindu-se in nisipul cel fierbinte.

— Fat-Frumos, zise tantarul, ia-ma de ma du pana-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. sunt imparatul tantarilor.

Fat-Frumos il duse pana in padurea prin care era sa treaca.

Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac atat de ars de soare, incat nu mai avea nici putere sa se mai intoarca-napoi…

— Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. sunt imparatul racilor.

Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea. Cand inspre sara ajunse la un bordei urat si acoperit cu gunoi de cal. imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n varf cate un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vant si zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispa o baba batrana si zbarcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.

— Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
— Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculandu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate?

— Da.
— Iepele mele pasc numai noaptea… Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut… Fata hai! ia da tu flacaului demancatul ce i-am facut eu si porneste-l.

Alaturi cu bordeiul era sub pamant o pivnita. El intra in ea si aco— lo vazu sapte iepe negre stralucite — sapte nopti, care de cand erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare.

Nemancat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecand pe una din iepe, mana pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar, incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe cand mijea de ziua. Cand colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, cand vede iesind dintr-o padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tantari si un glas subtire-i zise:

— Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu. Cand se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.

— Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
— Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimi— ca… sunt foarte multumita. Apoi intrand in grajd, incepu sa bata caii, tipand: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa nu va mai gaseasca, uciga-l crucea si manance-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si dormi pana ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, cand deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o multime de raci.

— Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu. Era imparatul racilor. El mana caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta. insa in cursul zilei roaba babii s-apropie de el si-i zise incet strangandu-l de mana:

— Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. sa nu mai mananci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa… ti-oi face eu altfel de bucate.

Fata intr-ascuns ii facu merinde, si-nspre sara, cand era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz.

Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mana caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului, in cenusa mai licureau cativa carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gandi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

— Uite, zise el, ti-a murit baba.
— As! asta sa moara!? raspunse ea suspinand. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea… un somn amortit ii cuprinde trupul… dar sufletul ei cine stie pe la cate raspinteni sta, cine stie pe cate cai a vrajilor umbla. Pana ce canta cucosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, maine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le gateste baba.

Ea scoase din fundul unei lazi harbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.

A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa-l lase sa plece cu Dumnezeu. Pe cand pranzeau, baba iesi pana in grajd, scoase inimile din catesisapte cai, spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat-Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babei se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi erau de un negru stralucit, tretinul cel cu inimile sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.

— Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratand la calul cel slab.
— Da’ cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba!? zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi… oricare-ar fi, ti-l dau.

— Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinand la vorba lui. Baba scrasni din dinti ca apucata, dar apoi isi stranse moara cea harbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.

— Hai, ia-ti-l! zise-n sfarsit. El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiu— lui se ia dupa urmele lui, si zbura ca un gand, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau in urma-i.

Intr-o padure il astepta fata fugita. El o urca pe cal dupa dansul si fugea mereu.

Noaptea inundase pamantul cu aerul ei cel negru si racoare.
— Ma arde-n spate! zise fata. Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde, se vedeau nemiscati doi ochi de jaratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.

— Arunca peria, zise fata. Fat-Frumos o asculta. si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamand de lupi.

— Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise turburi si seci.

Fat-Frumos zbura… zbura necontenit.
— Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si cand s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca.

Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decat ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.

— Arunca cutea, zise fata. Fat-Frumos o arunca. si deodata se ridica din pamant un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingand de nori.

Fat-Frumos vajaia prin aer asa de iute, incat i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adanc nevazut.

— Ma arde, zise fata. Baba gaurise stanca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.

— Arunca naframa, zise fata. Fat-Frumos o asculta. si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adanc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.

Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri — pierduta in naltul cerului — plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrana cu aripile de arama.

Cand baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamant si croncani jalnic de douasprezece ori.

Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adancul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osandit al babei.

— Am scapat, zise fata.
— Am scapat, zise calul cel cu sapte inimi. stapane, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamant cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nisipul. scheletele inmormantate de volburele nisipului arzator al pustiilor au sa se scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omori. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pan-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a tatelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.

Fat-Frumos il asculta. se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nisipul inca fierbinte.

Dar ciudat… ochii fetei se-nfundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facuse vanata, mana grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.

— Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
— Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: si se culca in nisip, tremurand ca apucata.

Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se rosise ca focul si prin el parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamant, pana ce parea ca o cetate sfanta si argintie, spanzurata din cer, ce tremura stralucita… cu palate nalte, albe… cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamant un drum imparatesc acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.

Iara din intinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte… cu capete seci de oase… invelite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incat prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi… si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet… in lungi siruri… dungi miscatoare de umbre argintii… si urcau drumul lunii, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti se auzea o muzica lunateca… o muzica de vis.

Atunci i se paru ca si fata de langa el se ridica incet…, ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramaneau decat oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei.

Apoi pelita ochilor lui se inverzi… se innegri — si nu mai vazu nimica.

Cand deschise ochii, soarele era sus detot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid nechezea calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntaia oara.

Fat-Frumos se avanta pe el si-n rastimpul catorva ganduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.

De asta data Genarul vana departe cale de sapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gatul cu bratele ei si-si ascunsese capul in sanul lui, pe cand poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau asa de iute, incat i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. si numai incet se auzea motanul mieunand din cate sapte capetele.

Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechezand.
— Ce e? il intreba.
— Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
— Putea-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorase pe Fat-Frumos.

— Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe cand eu n-am decat doua.

Genarul isi infipse pintenii adanc in coastele calului, care fugea scuturandu-se… ca o vijelie. Cand il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:

— Spune fratane-tau sa-si arunce stapanul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.

Calul Genarului ii necheza fratane-sau ceea ce-i spusese, iar fra— te-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.

— Zi fratane-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapanu-n nori, si l-oi hrani cu jaratic si l-oi adapa cu para de foc.

Calul lui Fat-Frumos o necheza asta fratane-sau, si acesta azvarli pe Genarul pana in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedeau doi ochi albastri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia aerului.

Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatane-sau. O zi inca, si ajunsera in mandra cetate a imparatului.

Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cand se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurand la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grau la suflarea unui vant.

Dar ce facuse oare in vremea aceea Ileana imparateasa? Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcandu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, planse intr-o scalda de aur, asezata langa ea, lacrimi curate ca diamantul.

In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o culoare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor — florile durerii.

Ochii imparatesei Ilenei, orbiti de plans, nu mai vedeau nimica, decat i se parea numai ca-n luciul baii, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase de a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sanul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturile ei, ar fi gandit ca-i o inmarmurita zana a undelor, culcata pe un mormant de prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mana de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smarandul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele lacramioare.

Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacrimioare, pe care apoi, asternandu-le langa baia de aur, facu un pat de flori.

Atunci intra Fat-Frumos. Ea s-arunca la gatul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decat sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mana si-i arata baia de lacrimi.

Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului. in aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. imparateasa se culca si ea langa el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.

A doua zi, desteptata, ea vedea… A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului. A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii cand se sfinteste un sfant, si roiuri de unde rasarind din inima pamantului le-a spus cum canta ursitorile cand urzesc binele oamenilor. Astfel lautarii maiestrira hore nalte si urari adanci.

Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacrimioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminile hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii cand ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuia sa fie-mbracata. Ea zambi cand se visa atat de frumoasa.

Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brau de margaritare, manta alba ca ninsoarea.

Si se facu nunta mandra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamantului.

S-au trait apoi in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

Tags: , , , ,

 
0

Magicianul Oache

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Mihaita este un băieţel ce a venit în vacanţă la bunici. Se simţea întotdeauna fericit aici unde nu mai avea grija unui program zilnic foarte strict şi nici a unui spaţiu limitat. Putea să zburde oriunde şi oricat îşi dorea; bunicii îl înţelegeau şi nu se supărau pe el . Era liber, în sfârşit liber!
Iubea natura şi făcea lungi şi dese plimbări în împrejurimi: prin pădurice, pe dealul înalt din spatele casei, dar cel mai mult îi plăcea să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pe malul lacului, lacul din marginea pădurii.
Aici Mihaita a descoperit o lume plină de magie. Şi uite-l acum pe Mihaita cum s-a oprit pe marginea lacului. Privea marginile acestuia şi ceva verde sidefiu îi atrăsese atenţia. Era mătasea broaştei. Simţea în ea ceva diafan şi enigmatic.
Brusc se auzi: „oac!” Apoi din nou: „oac oac!” Doar e împaratia broaştelor, îşi spuse. O împăratie ce se întinde cât vezi cu ochii… gândi mai departe copilul. Din nou se auzi „oac oac!”. Ceva din el îi spuse că sunetul acela pe el îl cheamă …oac oac se auzi din nou ca o dezmierdare … oac oac. Se ridică uşor în picioare şi se lăsă dus de sufletul său catre locul de unde venea sunetul. Oac oac se repetă din nou… oac oac… mai aproape.. …şi mai aproape…oac oac… şi se trezi faţă în faţă cu o broscuţă ce în lumina înserarii părea ca este stropită cu cristale verzi aurii sidefii. Broscuţa parcă îl invită să ia loc lângă el. Apoi aceasta se avântă spe înalt sărind de parcă ar fi dorit să limiteze un spaţiu doar de ea ştiut.
Mihaita întinse mâna şi o prinse în palmă. O atingere atât de gingaşă … Broscuţa se ridica poznaş pe varful lăbuţelor ca să poată privi direct în ochii copilului… “ce ochi minunaţi” şopti în gând broscuţa… şi dintr-o dată Mihaita simţi că-i este prieten… Aşeză broscuţa pe o buturugă şi se întinse alături.
– Cine esti, o întreba dintr-o dată Mihaita?
– Sunt paznicul lacului…
Copilul izbucni în râs:.
– Aşa paznic mic pentru un lac atât de mare…. O sa-ti spun… Oache! Şi apăsă usor creştelul broscuţei.
Oac oac nu se simţi descurajat, din contră… “la varsta lui lucrurile se măsoară in dimensiuni fizice”, gândi broscuţa.
– Cum îl păzeşti… ai un motoraş cu care te învârţi de colo colo? râse de-a binelea Mihaita.
Oac oac clipi amuzat…
– Şi dacă „motoraşul” îmi este în suflet şi ştie tot ce mişca în lacul acesta?
– Aş spune că eşti magician… rosti cu uimire Mihaita.
-Şi dacă aş fi?
Copilul privi adânc în ochi micuţa vietate ce vorbea atât de serios….şi îi veni o idee.
– Dacă eşti magician, atunci aş vrea ca la noapte, razele de lună să-mi deschidă fereastra şi să-mi lase pe pervaz… apoi privind luciul lacului … să-mi lase mătase între geamuri…
Din departare se auzi vocea bunicii ce-l chema la masă. Se ridica şi o lua la fugă…. fluturând cu mâna un semn de salut.
Dimineaţa următoare se anunţa cu noi chemări pentru Mihaita. Se trezi şi şi-ar fi dorit să lâncezească mai mult în pat, dar uşa se deschise şi bunica intră în cameră:
– Ai dormit cu geamul deschis, îl dojeni usor.
– L-am închis.. precis l-am închis, spuse cu fermitate copilul.
Bunica se îndreptă spre fereastră. Acolo scoase un sunet de uimire:
– Mătasea broastei!… Ai luat-o din lac şi ai pus-o aici…
Lui Mihaita nu-i venea a crede… Se repezi spre fereastră…şi, ce să vezi?!…o mantie lungă-lungă, verde sidefie, se aşternea maiestuasă peste pervaz. ” E magician! Cu adevarat e magician!” striga în sufletul său copilul.
Şi-ar fi dorit să fugă spre lac, dar ştia că doar seara Oache putea să stea de vorbă cu el. Aşa că îşi petrecu aproape toată ziua îmbrăcându-se şi privindu-se în oglindă, admirându-se cu mantia lungă-lungă verde sidefie.
La ora potrivită zbură spre malul lacului.
Oac-oac îl aştepta .
Parcă ştia că vin, gândi Mihaita.
Sigur că ştiam… îi răspunse în gând broscuţa.
Mihaita se aşeză. Inima-i bătea dintr-o dată cu putere…Ii venea sa strige întrebarea care toata ziua îi umpluse sufletul: cum a reusit „trucul” cu mătasea?
Oache zâmbi simplu: pentru că sunt magician.
– De unde-ţi iei puterea?
– De la lună… stele… aer… pămant şi bine înţeles de la apă!
Mihaita se simţea împlinit. De când dorea el să cunoască un magician… un adevărat magician.
Din acea seară a început o frumoasă şi trainică prietenie între cei doi: copilul Mihaita şi broscuţa Oache. Secrete neştiute de nimeni, băiatul le afla de la micuţa Oac-oac.
Într-una din seri însa Mihaita nu a mai aparut la întalnirea de pe malul lacului. În zadar striga broscuţa, băiatul nu venea.
Nu ştia unde locuia copilul… aşa că nu avea unde să-l caute.. dar pentru Mihaita ar fi riscat orice. Aşa că întrebă un fir de iarbă, din apropiere, ea îl cunostea pe copil, îi văzuse de multe ori discutând şi mai ales râzând. Căci de fiecare dată când cei doi erau împreuna, Oache ştia cum să-l farmece pe copil…. „Magicianul” era în stare să depăşescă în măiestrie cel mai mare magician al lumii…
Firul de iarbă a întrebat mai departe alte fire de iarbă, şi întrebarea s-a dus din fir de iarbă în fir de iarbă, până când a auzit întrebarea o furnică.
Acesta strigă scurt şi răspicat:
– Eu il cunosc!… chiar foarte bine îl cunosc. Şi cum să nu-l cunoască când tocmai Mihaita a fost cel care i-a salvat muşuroiul de la distugere. Le-a arătat în departare o casă mare: acolo locuieste Mihaita… dar acum este bolnav.
– Cum aşa, ce s-a întamplat? strigară în cor firele de iarbă?
– Nu stiu exact ce s-a intâmplat, dar e la pat, l-a văzut chiar de dimineaţă sora mea, se bucură că poate fi utilă micuţa furnicuţă.
Şi pentru că firele de iarba au rugat-o să meargă la Mihaita să-i transmită gândurile lui Oac-Oac, funicuţa lăsă totul baltă şi o lua la picior spre conac, pentru ca a-ţi ajuta prietenul la nevoie este o treaba foarte importantă, gândi ea.
Era moartă de oboseala cand a păşit pe sus poarta conacului. Unde este oare, în ce cameră, se întrebă când văzu curtea mare şi casa în trei laturi.
Tocmai când îşi pierduse speranţa, pe deausupra sa trece o vrăbiuţă.
– Ce cauti, strigă aceasta?
– Îl caut pe Mihaita, ştii unde este?
– Tocmai am ieşit din camera sa … mă rugase o păpădie să îl caut…
– Mă poti duce la el?
– Vrabiuţa o măsură de sus până jos. Aşa leşinată cum era, nu ar fi putut străbate coridoare lungi. Urcă pe spatele meu… şi ţine-te bine. Eu te duc.
Şi uite cum vrabiuţa îşi ia zborul cu furnicuţa pe spate. Furnicuţei i se zbarea inima mai mai să-i sară din piept.. închise ochii şi îşi spuse: cred ca sunt prima furnică din lume ce zboară… se încurajă ea. Vrabiuţa se opri pe marginea unui pervaz. Furnicuţa deschise ochii şi-l văzu pe copil în pat. Rugă vrăbiuţa să o pună pe marginea pernuţei copilului. Zis şi făcut. Dar de-abea făcu furnicuţa câţiva paşi, că uşa se deschise cu putere şi o asistentă medicală intră în cameră. Tocmai atunci, vântul, ce văzuse şi ştia totul a intrat pe fereastră şi a aruncat un colţ de cearceaf peste furnică.
– Am scapat, suspina furnica… oftă cu putere… prea trecuse prin multe în ultimul timp.
Auzi cum uşa se închide şi… tiptil – tiptil ieşi la lumină. Ce bucurie pe inima sa cand l-a văzut de aproape de Mihaita… şi nu se vedea a fi grav bolnav. Cu uşurinţă bucuriei se urcă pe bărbia copilului încercând să-l trezească. Acesta, simţindu-se gâdilat, deschise ochii. Nu o recunoscu de prima data, dar când aceasta începu sa strige ceva din care se înţelegeau cuvintele Oac-Oac, copilul înţelese.
– Te-a trimis Oache, se bucură nespus copilul şi încercă să se dea jos din pat… dar temperatura mare il „ţinea” bine in pat
Închise ochii şi şi-l imagină pe prietenul lui aşteptându-l pe marginea lacului… ce poate fi mai frumos, îşi spuse… Îţi multumesc că ai venit, rosti cu recunoştinţă Mihaita. Spune-i „Magicianului” să faca ceva vrăji ca să mă fac bine mai repede. Să nu se sperie, nu am nimic grav, doar că am racit putin cam tare…
Furnicuţa se strecura înapoi pe uşă cu atenţie, ieşi cît putu de repede şi din pragul uşii mulţumi vântului pentru ajutor si-l rugă să-l mai spijine în dorinţa sa de a ajunge cat mai repede la Oac Oac . Cum auzi dorinta sa, vântul se umflă usor, luă pe coama sa furnica şi o duse direct pe maul lacului.
Magicianul Oache, afland starea lui Mihaita, se puse pe treabă. Doar era în misiunea sa să-l ajute pe copil.
Aşa că ridică braţele spre cerul înserării. Chemă razele lunii deasupra sa. Apoi rupse o bucăţică de rază şi a răsucit-o în miezul mătasei. Rosti cuvinte magice şi dacă erai atent puteai vedea cum steluţe aurii se ridică deasupra încercuind ca un nor diafan mătasea. Apoi broscuta invocă cântecul iubirii. Stelele cerului deveniseră dintr-o dată mai luminoase iar aerul se înmiresmă brusc. Parcă toată forţa sufletului său se adunase în dorinţa sa de a-l ajuta pe copil. Şi uite că minunea se petrecu : „Magicianul” Oache prepară doar de el ştiut cum leacul de care Mihaita avea nevoie. Erau nişte sfere sidefii, gingaşe şi transparente ca balonaşele cu care ne place să ne jucăm.
Cu forţa gîndului, chemă cel mai rapid greier din întregul ţinut. Uite-l, a şi apărut! E atât de puternic… se vede că a făcut multă mişcare la viaţa sa!.
Cu mişcări sigure, Magicianul Oache prinse de gâtul acestuia, ca o salbă de perluţe medicamentul pentru Mihaita. ÎI şopti la ureche tot ceea ce avea de făcut .
Greierul se scutură de 2-3 ori, de parcă şi-ar fi adunat în vene întraga forţă şi se aruncă în salturi uriase spre casa copilului.
Nici nu ai numărat până la 100 că a şi ajuns la picioarele patului. Se concentră puţin şi dintr-un singur salt se şi trezi lîngă copil. Acesta dormea profund… şi avea faţa transpirată de la temperatură.
Greierul desfacu cu grijă salba de leacuri. Le aseza aşa cum i-a şoptit Magicianul, şi cu grijă trase din buzunarul de la piept o mică baghetă. Era parte din bagheta razelor de luna pe care o făurise cu atât de multă iubire Broscuţa.
Cu ochii întredeschişi, de parcă ar fi rostit cuvinte doar de el ştiute, atinse cu aceasta fiecare balonaş. Si ce să vă spun! Nu am cuvinte să vă descriu mireasma acestora şi dansul aerului în jurul lui Mihaita. Privind, simţeai, ştiai că leacul făcut de Oac Oac nu poate fi decât magic.
Copilul deschise uşor ochii. Recunoscu camera şi tocmai văzu cum prin aerul din jurul pieptului sclipeau steluţe aurii. Îl cuprinse o stare de bine şi de bucurie…
– Asa, e bine… e foarte bine… auzi ca un cântec vocea lui Oac Oac în urechile sale… e bine… e foarte bine…
Dimineaţa îl găsi pe Mihaita complet refăcut. Bunica tocmai chemase un doctor. Doar nepoţelul avusese temperatură aşa mare!
Doctorul ii zambi complice lui Mihaita:
– De, asa sunt bunicuţele, mai exagereaza uneori, aşa, de grijă prea mare.
Copilul ii raspunse cu o strângere de mână. El ştia prea bine că vindecarea i se datora Magicianului Oache. Dar cum să spuna, cine să-l creadă?
Ceru voie să plece la lac. Ce bucurie pe întraga natură. Ce minune! şopteau frunzele pomilor… Câtă dăruire , strigau firişoarele de iarbă… pentru că întraga nutura ştia ce se întâmplase.
Să vă mai spunem despre bucuria revederii dintre Mihaita şi Oache? Sunt sigur că o ştiţi şi voi. Voi ştiti prea bine că natura face parte din viaţa noastră. Ea este cea care ne alină şi de cele mai multe ori ne vindecă. Da, da…vă aud că ştiţi…şi că sunteţi prieten cu ea….

Tags: , , , ,

 
0

Poveste de Craciun !

Posted by Mos Craciun on Nov 10, 2011 in POVEŞTI DE CRĂCIUN

Share This:

Sub cetina verde de brad, aroma de Craciun, sub fulgii care-n pace cad, si rugaciuni ne spun, un mic copil cu ochii mari, statea si astepta, privind  in zare undeva, privirea ii sclipea, un biet copil cu soare-n ochi cu buze rosii tremurande, ce astepta cuminte foc, minuni de nu stiu unde ! Dar zarea alba larga e, si frigul se-nteteste, in jurul lui doar vantul sec in soapte povesteste. Iar fulgii mici si jucausi ii canta un colind, sunt ingeri firavi ce danseaza in hora se tot prind, dar copilasul este trist, caci nimeni nu-i cu el, doar un catel prin nea fugind, il bucura nitel. Pe micul chip prea abatut, cu bucle ca de aur, ce-n ochi, mici indoieli ascund, si-n suflet un tezaur, un gand umbreste a lui chip, copil nascut din vise, avand in suflet aripi largi spre zbor mereu deschise, dar singur e, cine sa-i spuna, ca astazi e Craciun, ca-n iarna asta chiar de-i singur un Mos este pe drum ? Si-atunci trimite Doamne ingeri, in ochi inlacrimati, si fa iubirea sa  incalzeasca pe cei infrigurati, nici un copil sa nu stea singur in seara de Craciun, asculta-mi rugamintea Doamne si fa minuni acum ! Si da-i raspuns la intrebari, unui micut copil, sa simta cum un Mos Craciun pe geam intra tiptil, si bucuria sa-i sclipeasca in ochii inocenti,  macar un vis  sa -nlocuiasca acei parinti absenti !


Tags: , , , ,

Copyright © 2018 Moş Crăciun Un produs Antena Dambovita